Personaj sau personalitate? Separat, nici personaj (existență virtuală, în imaginarul colectiv), nici personalitate (impune respect prin pregătire, prestanță și impact public).
Împreună, însă, într-o societate ca a noastră, pot fi trăsăturile celui mai cunoscut businessman din Sibiu, un om dominat de mega-orgoliul creatorului unui „imperiu” afacerist, după propriile lui calcule, analize și predicții. Acesta este d-l Ilie Carabulea. În accepțiunea mea, om de afaceri înscris în modelul clasic imaginat artistic de Orson Welles, în celebrul său film „Citizen Kane”. Apărut în 1941, filmul, considerat între primele 100 capodopere din istoria cinematografiei, este, înainte de toate, povestea americană a capitalistului de succes, ieșit din obscuritatea unui mediu provincial cu sete de putere și prosperitate. Dar, filmul este și povestea americană a descreșterii omului de afaceri modern, prins în plasa relațiilor de afaceri, imaginii publice și ambițiilor politice. Personajul Charles Foster Kane este pus la pământ de puterea banilor și de puterea distrugătoare a puterii. Este modelul clasic, înfierat în societățile „eliberate” de capitalism după 1945. Între timp, în restul lumii, omul de afaceri n-a rămas încremenit în proiectul clasic. Nu mai poate fi la fel de bun în economie și în mass-media, după cum nu poate fi nici masculul alfa care-și înlătură, rând pe rând concurenții. Schimbările ireversibile de mentalitate, sociale și tehnologice fac imposibilă existența, în realitate, a unui cetățean Kane, după chipul și asemănarea celui de acum 75 de ani.
Astăzi, un asemenea personaj se mai naște doar acolo unde societatea nu și-a găsit minimul de echilibru între politic și social-economic. Acolo unde politicul înseamnă, mai ales, bani. Acolo unde oamenii politici, sau care cred că sunt politicieni, își leagă carierele și ambițiile de sprijinul financiar al cetățenilor Kane de lângă ei. În sfârșit, acolo unde marile interese ale puterilor lumii se întâlnesc deasupra celor nepregătiți să le facă față. Nu vi se pare că descrierea asta se apropie mult de felul nostru de-a fi, de când ne-am eliberat – zicem noi – din chingile unui regim abuziv și dictatorial? Trăim facerea capitalismului, cu o întârziere de cel puțin un secol. Cauzele se știu. Și avem destui cetățeni Kane printre noi, care ne-ar putea ajuta să înțelegem ce se întâmplă și încotro se îndreaptă capitalismul în care trăim.
Întrebare: este cetățeanul Ilie Carabulea, un fel de „citizen Kane” sibian? Personal, încerc să-l decriptez încadrându-l în tipul de personaj imaginat de Orson Welles. Cele două personaje au în comun nu doar „pasiunea” de a controla informația publică, prin propria lor presă. Ambițios din naștere, nu cred că a dat prea multe șanse reflecțiilor interioare autoanalitice. S-a dus încotro viața l-a condus. Omenos și sentimental, ca omul de la țară, cu căderi rapide în beția autoritarismului (poate și din complexe ce țin de inadaptabilitatea la mediul citadin), cetățeanul Carabulea are puterea de muncă a țăranului avut și se simte în stare să conducă „armate de oameni”. Șansa și contextul social-politic l-au făcut stăpân pe multe afaceri, dar l-au și vulnerabilizat. Frumos este că, în tot acest timp, nu i-a lipsit simțul carității. Sunt mulți cei care pot susține că „nea Ilie” nu e avar. Dar, ca un „real business-citizen”, manifestările caritabile (din anii de glorie) erau atent administrate de el însuși. Mai greu este de aflat cum a gestionat relațiile cu mediul politic. Sigur, așa cum ne putem imagina, totul a mers ca pe roate cât timp „nea Ilie” a fost dispus să pună banii jos. Asta, însă, n-a împiedicat, mai târziu, căderea lui în mâinile justiției. Evident, ca businessman. Pentru că, la noi, banii „investiți” în politică se întorc în afaceri… Iar afacerile nu pot fi 100% curate… Și totul a luat întorsătură dramatică, pentru cetățeanul Carabulea. Este uimitor, totuși, se vezi cum rezistă „imperiul”, cu toate deconspirările penale ce i se pun în cârcă faimosului patron.
Spre deosebire de „citizen Kane”, am dubii că pe cetățeanul Carabulea l-a interesat vreodată puterea politică. În schimb, a cochetat cu politicienii (prietenii lui știu de ce) și cred că și-a imaginat că poate controla propriile politici (mai ales de la un anumit nivel în sus) cu sprijinul mediului politic. Este impresia mea, formată, pe de o parte, sub influența percepției generale asupra spectaculoasei sale cariere. Dar și a numeroaselor vorbe ce circulă (oficial și public) necontrolate de nimeni, cu ocaziile repetatelor „sejururi”, din ultimii ani, în „beciul domnesc”. Pe de altă, mă gândesc și la meritele incontestabile ale capitalistului sibian. Pe lângă marea lui averea, omu’ ăsta a creat mii de locuri de muncă! (Cine își aduce aminte de imensul schelet de beton, „buboiul” din centrul de altădată al municipiului, știe că numai „nea Ilie” a avut „nebunia” (și sprijinul oficialităților locale) de a-l transforma în ceva util comunității.) Și mai cred că, în politica mare (vreau să spun, cea care a contat) în Sibiu, n-a existat partid important care să nu fi beneficiat de serviciile sau banii lui „nea Ilie”. Nu știu cum și-a evaluat riscurile, dar se vede cu ochiul liber: acum este singur în fața oamenilor legii.
Dacă am fi americani, poate s-ar naște și la noi un scenariu gen „Citizen Kane”. Avem omul care l-ar putea inspira, așa cum Welles l-a avut pe magnatul presei de la mijlocul secolului XX, William Randolph Hearst, care a interzis ziarelor sale să pomenească de film. Nu știu dacă pentru întreaga țară, dar, pentru Sibiu, d-l Ilie Carabulea este, pentru mine, cel mai apropiat om de afaceri de tipul cetățeanului Kane. Cu siguranță, un film bun, inspirat de reușitele și rateurile magnatului sibian, bineînțeles și de actualele conflicte cu justiția română, ar putea fi de folos și altor amatori de aventuri în lumea politicii, banilor și puterii. Deocamdată, finalul e deschis, dar, sunt convins, e un final așteptat cu sufletul la gură de miile de oameni care trăiesc de pe urma afacerilor cetățeanului Carabulea. Mă întreb doar: este posibil, și în capitalismul nostru primitiv – controlat la sânge de stat -, ca un magnat să-și recunoască, implicit, păcatele spunând: „Nu mă întrebați cum am făcut primul milion!”? Răspunsul e mai degrabă nu. Pentru că – și asta e sigur – magnatul acela ar trebui să-i deconspire și pe cei care l-au ajutat sau încurajat, cu puterea lor politică, să-l facă.