Sibianul Andy Fazekas, unul dintre patronii de la Păltiniș Arena, a scris un text plin de emoție, după ce a observat o tendință a românilor de a întoarce spatele Europei. Fazekas povestește frânturi din experiența personală care îl determină să susțină în continuare importanța Europei.
Textul complex scris de Andy Fazekas a luat naștere din dorința de a exprima în scris sentimentele și trăirile legate de Europa, într-un context în care societatea pare tot mai dispusă să renunțe la spiritul european.
„Văd că o anumită parte a societății, foarte ușor influențabilă, se întoarce împotriva Europei, iar acest lucru nu mi se pare deloc fair-play. Nu trebuie să uităm că aproximativ 8 milioane de români lucrează în Europa, iar 80% dintre ei sunt realizați. Oamenii au plecat acolo pentru a avea o viață mai bună, atât din punct de vedere material, cât și personal. Europa are nevoie de o unitate mai mare, iar această unitate poate veni de la fiecare dintre noi. În prezent, Europa este atacată din toate părțile, dar nu merită acest tratament. Nu ar trebui să judecăm o situație doar în funcție de un context temporar, nici să privim totul printr-o singură perspectivă”, a declarat Andy Fazekas.
Redăm mai jos textul integral:
„M-am născut la Sibiu, într-o familie tipică de ardeleni, unde pe primul loc a fost cultivarea unei educații bazate pe respectul față de semeni, o regulă care nu avea voie să fie încălcată niciodată, indiferent de etnie sau statut social.
M-am născut într-un oraș, care a făcut tot timpul parte din Europa, fiind de-a lungul secolelor influențat spiritual și arhitectural de aceasta, trăind toate zbaterile, dar și perioadele ei glorioase.
M-am născut într-un oraș, unde încă există case locuite și biserici construite în vremurile când Cristofor Columb mai aștepta un secol până să se nască.
M-am născut într-o perioadă a unui regim, pentru care aceste valori nu contau, ba mai mult, erau băgate sub preș sau distorsionate, pentru că erau pe traseu de coliziune cu tot ce ni se băga atunci forțat pe gât, începând din școală, până la viața de zi cu zi.
Au trecut anii, iar perioada imediat următoare Revoluției, -adică martie 1990-, m-a prins în Germania, la Berlin. Prima mea vizită în Occidentul acela “iesploatator și ostil” m-a bulversat, surprinzându-mă cu exact opusul propagandei servite acasă. O societate deschisă, chiar naiv de admirativă față de străini, calmă și așezată, care culegea roadele unei stabilități semănate sârguincios cu multe decenii în urmă. Această naivitate a fost ulterior scump plătită.
Am reușit să găsesc un loc de muncă la firma Untermann, chiar lângă vestitul centru istoric Kurfūrstendamm. M-am trezit cu un microbuz VW, cu o hartă a orașului, și mașina plină de mochete și tapete, pe care cu migală le montam clienților din tot Berlinul. Am cunoscut oameni săraci după standardele lor, dar bogați în comparație cu mine. Am cunoscut milionari și stiluri de viață diferite. În tot ce am trăit și văzut, am descoperit acel spirit al europenismului, al deschiderii către celălalt, pe care l-am simțit întotdeauna că l-am purtat latent în mine. Nu-mi venea să cred că sunt atât de departe, și totuși, mă simțeam într-un fel, acasă. Aveam în sfârșit o explicație.
După program, mă plimbam deseori prin tot orașul, absorbind prin toți porii libertatea, și mai ales avalanșa aceea de strălucire a unei lumi până atunci interzisă mie. Șocul a fost și mai mare, pentru că trecuseră doar trei luni, de când acasă la Sibiu, adormeam și mă trezeam în zgomotul împușcăturilor.
Hoinărind prin Berlin, nu reușeam să-mi pun în alertă toate simțurile pentru a putea cuprinde totul în timpul limitat pe care-l aveam la dispoziție.
Încă de la început, am remarcat că indiferent de zonă, oamenii aveau porțile deschise, la fel și ușile garajelor, cu mașinile care aveau cheia în contact, cu absolut totul la vedere. Biciclete, scule, scutere, toate nelegate, în general tot ce găsești într-un garaj, erau la câțiva pași distanță de trotuarul plin de lume. De multe ori, nu am văzut nici măcar un gard, care în accepțiunea mea trebuia să reprezinte ceva de minim 2m înălțime, ci o urmă de mini gard, mai mult simbolic, peste care puteai păși lejer dacă voiai să intri în curtea omului.
Îmi plăcea să urmăresc forfota de dimineață, când pleca lumea la servici, și abia așteptam călătoria cu metroul, care mi-a oferit de fiecare dată diferite scenete de teatru, pe care la început, nu știam cum să le contorizez.
Încercam să par neinteresat în priviri și gesturi, atunci când în metrou vedeam oameni îmbrăcați ciudat, oameni care croșetau, citeau, sau dansau cu căștile de la Wallkman în ureche. Chiar dacă erau în bermude și șlapi, extrem de prost asortați cu fularul de la gât, sau în niște costume impecabile și cu diplomatul la vedere, agățat de ghidonul unei trotinete de vai capul ei. Un adult, posibil ministru pe trotinetă- mă gândeam eu.
Imaginea nu-și găsea conexiunea cu sinapsele mele obișnuite cu sobrietatea unui asemenea tablou în comunismul din care veneam.
La prima impresie, mi-am zis că eu am picat ca musca-n lapte, și că poate ei or fi ăia țăcăniții.
Mă așteptam ca toți ceilalți să se uite la ei ca broasca la urzică, dar mi-am dar seama că eram singurul care făceam asta. Am învățat în cel mai original și autentic mod, ce înseamnă exercițiul libertății într-o comunitate. Am învățat că limita libertății personale se termină acolo, unde începi să faci rău cuiva, sau să deranjezi pe cineva. Pe acești bonomi îi durea exact în firul de la Walkman cum erai îmbrăcat, sau ce te trăsnea să faci. Cred că dacă scoteam șevaletul și mă apucam să pictez, maxim veneau să vadă ce pictam.
Berlinul boem, plin de surprize la tot pasul, m-a cucerit iremediabil.
În serile acelea faine de primăvară, luam de obicei orașul la pas, eventual mergeam cu metroul sau S-Bahn-ul să mai descopăr din tainele acestei lumi noi pentru mine. Nu m-a mai mirat când am văzut oameni cu vârste de peste 70 de ani, care se dădeau cu rolele, bicicleta, trotineta, sau pur și simplu se plimbau prin parcuri, sau sporovăiau veseli la terase, la cafele sau la bere. Nicicum nu reușeam să așez această imagine în același cadru cu cea a bunicilor mei, sleiți după munca de-o viață…..
Mi-am pus atunci multe întrebări privitoare la acea societate, care mi se părea perfectă. Poate, că în acei ani chiar era, nu degeaba voiau să ajungă toți în vest, unii riscându-și viața.
În prima parte a anilor 90, am reușit să ajung în mai multe țări ale Europei, unde mai mult sau mai puțin, am întâlnit același spirit.
Europa, cea glamuroasă și adorată, mi se prezenta în cea mai de succes și darnică ei perioadă. Era ademenitoare și răpitor de frumoasă.
Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Bunătatea s-a întors împotriva ei, iar brațele deschise cu atâta generozitate au primit milioane de oameni veniți pe tsunami-ul provocat de căderea regimurilor pe care le credeam veșnice. Iar printre adoptați, au fost și mulți, care drept mulțumire, ai vrut să se uite și sub fusta ei. Și să întrebe de unde are bani de bijuterii și de aparentul huzur. Pentru că asta se vedea de pe partea întunecată, care nu putea accepta discrepanța asta uriașă. Era invidioasă.
Iar cu atâtea schimbări, Doamna nu a avut încotro. A trebuit să mai umble și în pantaloni, a început să facă garduri mai înalte și să-și încuie garajele. A trebuit să mai delege dim atribuțiuni unora care să mai spună și NU, atrăgând oprobriul celor care au fost obișnuiți doar cu DA. Celor cărora “li se cuvine”.
Cu siguranță, toate frământările politice ale ultimelor decenii te-au mai schimbat, dragă Europa. Destinul tău, încredințat cu prea multă ușurință unor jucători de noroc, a fost adus intr-o zonă gri, făcându-te vulnerabilă. Știu că ești trădată din toate părțile; de generații care s-au bucurat de universitățile tale, de confortul psihic și financiar al locurilor tale de muncă, ca mai apoi să uite acest lucru.
Ești trădată de țări care cu ajutorul tău s-au dezvoltat așa cum nu visau vreodată, iar acum te blamează din propriul tău dormitor, unde au intrat cu bocancii plini de tina de acasă de care au fugit mâncând pământul.
Ai îmbătrânit puțin, ai și greșit uneori, chiar mai mult, dar ești încă departe de aplicarea unor tratamente radicale, sau de internarea într-un azil, așa cum ar vrea tot mai mulți să se întâmple. Doar cei care vor distrugerea ta sunt atât de înapoiați, încât să-ți rezume glorioasa existență la momentele de derivă de acum.
Cu puțin noroc, te vei reinventa, așa cum ai făcut de atâtea ori.
De ce scriu toate astea?
Pentru că ceea ce se întâmplă acum cu tine, este o vânătoare de vrăjitoare fără precedent.
Pentru că unii -mulți- ,se fac că uită că ești casa noastră mai mare în care ne-am format.
Pentru că ești poate în cel mai jos punct al existenței tale din ultima jumătate de secol, și ai nevoie de ajutor. Iar ajutorul trebuie oferit celui care are nevoie.
Pentru că ai devenit o țintă a vestului îndepărtat. Pentru est, oricum ai fost dintotdeauna.
Pentru că cei tot mai mulți din patria mea nu te pot urî atât de mult pe cât te pot iubi eu.
Pentru că eu nu pot să uit ce ai însemnat pentru mine atunci,când am avut nevoie de confirmarea a ceea ce am știut întotdeauna că am în adâncul sufletului meu: dorința și posibilitatea conectării la valorile în care cred, si sper că mă și definesc. În două cuvinte: spiritul european, de care nu mă voi dezice niciodată, chiar dacă voi rămâne singur aici, pe tărâmul făgăduinței.
Așa că mulțumesc, și sărut mâna, distinsă doamnă Europa.
Eu nu te voi trăda”, a scris Andy Fazekas, pe pagina personală de facebook.