Festivalul Egalității de Gen, organizat de A.L.E.G (Asociația pentru Libertate și Egalitate de Gen) a avut loc în acest an la Sibiu, în perioada 30 octombrie și 2 noiembrie. Una dintre temele centrale ale evenimentului a fost combaterea sclaviei moderne – traficul de persoane. O altă temă centrală a festivalului, în strânsă legătură cu cea a drepturilor omului și în special a femeilor, a fost accesul liber la avort, mai precis decriminalizarea acestuia.
„Drepturile femeilor și drepturile omului sunt tot mai des amenințate, iar pentru a le apăra e nevoie să îndrăznim și să acționăm. Acesta este mesajul cu care Festivalul Egalității de Gen, vine anul acesta către sibieni, în special către tinerii interesați de schimbare socială, pentru a nu pierde drepturi câștigate cu greu abia în ultima sută de ani”, declară organizatorii evenimentului.
Experiența imersivă
Pe fundal se aude un ceas ticăind zgomotos și enervant. Subsolul centrului cultural Habitus este foarte rece, gol, liniștit. După amiază de toamnă. Tocmai ce am intrat și mi-am lăsat haina pe umeraș pregătindu-mă pentru o experiență imersivă la care am fost invitată să particip.
O fată vine rapid la mine și mă roagă să o ajut cu ceva. „Ok, sigur”, zic. Mă roagă să mă așez cu ea la o masă și să aleg o carte poștală dintr-un teanc. Pe ea scrie Sabina, 37 ani, Craiova. Și un text pe care nu apuc să-l citesc pentru că fata din fața mea începe să turuie cu lacrimi în ochi și un test de sarcină în mână: „Am aflat că sunt însărcinată. Am 37 de ani. Îmi doresc foarte foarte mult un copil. Tot timpul mi-am dorit. Iar acum sunt în sfârșit însărcinată. Numai că nu pot să păstrez copilul pentru că tocmai am început chimioterapia. Am cancer la sân. Trebuie să întrerup sarcina. Oare poți să mă ajuți și să vii cu mine la medic?”. Pleacă cu un dosar gros plin de ecografii în mână și alte documente medicale către cabinet. Mă duc, neștiutoare, neputincioasă, după ea. La intrare mă roagă să vorbesc eu cu medicul – ea nu poate, este prea absorbită de nenorocirea în care se află. Intrăm în cabinet. Medicul ne întreabă ce dorim. Îmi dreg vocea și zic în manieră foarte stângace: „Prietena mea este însărcinată, și nu poate păstra copilul pentru că are cancer. Trebuie să întrerupă sarcina”. Mi se pune un nod în gât. Nu sunt nicidecum pregătită să rostesc așa o propoziție cu voce tare. Mai ales nu în fața cuiva. Doctorița cere niște lămuriri. I le dăm pe toate. Scoatem dovezi din dosar, ecografii, tratamente, diagnostice, lacrimi. Verdictul: „Ne pare rău, nu se poate. Nu fac așa ceva. Întrerupeți chimioterapia, cancerul, și gândiți-vă că ați primit un dar de la Dumnezeu și bucurați-vă de el”.
Părăsim cabinetul cu gândul că nu prea e loc de bucurie ci mai degrabă risc de moarte, medical vorbind. Sabina mă întreabă ce să facă. Ajunge în pragul disperării. Bineînțeles, să încercăm la alte cabinete. Sunăm la mai multe clinici – nu și nu. Nu acum că medicul e în vacanță; nu la stat că nu se mai face decât până la 12 săptămâni și în general nu și nu; că doar un medic face și acela e de găsit doar la privat. După câteva telefoane suntem așteptate la privat. Acolo e ok, s-ar face până la 14 săptămâni, cu suma potrivită de bani. Dar Sabina nu are banii. Până ajunge programată la privat oricum trec cele 14 săptămâni, și din nou, nu. Mai încercăm la stat, ne dă afară din cabinet, ne vorbește de binecuvântare și de bucuria care s-a lăsat asupra acestei viitoare mame odată cu sarcina aceasta. Nimeni nu pare să țină cont de tragedia din sufletul ei și de faptul că din motive medicale cât se poate de serioase nu poate să păstreze copilul. Deși și-ar dori. Eu am devenit mingea din acest ping-pong al femeii cu sistemul – în general, și medical. Îmi vine să urlu, să apelez la pile-și-relații, să stârnesc o revoltă împotriva nedreptății cu care această femeie se confruntă și împotriva ignoranței cu care este întâmpinată. Însă nu o fac pentru că îmi dau seama că aceasta a fost experiența imersivă la care fusesem invitată să particip. Să fiu parte activă a acestei povești de viață.
Și ca aceasta mai sunt și Ioana, 25 ani din Predeal. Cristina, 30 ani din Suceava. Alexandra 33 ani, din Sibiu, Elena, 28 ani, din Deva. Și poate și tu ai vreo prietenă care a trecut prin asta și știi cât de mult a suferit. Sau o mamă, înainte de anii ’90. O îmbrățișez la finalul experienței pe fata dinnaintea mea sperând că va fi bine. Mi-e greu să o las acolo, așa, în coadă de pește.
Cineva de la Asociația Moașelor Independente, organizatorii acestui atelier imersiv, și Alexandra de la A.L.E.G, mă conduc către umerașul unde mi-am lăsat haina și purtăm o mică discuție. Lângă mine mai este o doamnă care a trecut și ea prin experiența imersivă în paralel cu mine. Lucrează în sistemul medical. Spune că povestea pe care a ales-o de pe cartolina extrasă i-a amintit de copilăria în localitatea în care a crescut. Și mai spune că povestea e câtse poate de fidelă realității cotidiente. Chiar dacă ea face referire la sistemul anti-avort din perioada comunismului. Este o altă poveste, a unei alte femei, care nu a putut face avort; care nu a putut decide ce e mai bine pentru ea, pentru viitorul ei, pentru corpul ei. Una dintre milionele de povești și de femei care nu se întâmplă cu happy-end. Chiar și în 2024.
Avortul: liberalizare sau decriminalizare?
Diferența este următoarea: Liberalizarea legilor privind avortul permite accesul legal în condiții mai largi, însă păstrează avortul sub incidența penală. În schimb, decriminalizarea elimină sancțiunile penale, tratând avortul ca pe un serviciu de sănătate reglementat de criterii de sănătate și drepturile omului, nu de legi penale.
Legile penale asupra avortului nu reduc necesitatea acestuia, ci cresc riscul avorturilor nesigure, care duc la peste 39.000 de decese anual, conform Centrului pentru Drepturi Reproductive (reproductiverights.org). Canada este singura țară care a decriminalizat complet avortul, iar în Europa, 95% dintre femei au acces la avort la cerere.
Astăzi, aproape toate țările europene permit avortul la cerere sau în condiții sociale largi în primul trimestru de sarcină. În plus, majoritatea reglementează accesul la avort pe toată durata sarcinii pentru a proteja sănătatea sau viața gravidei. În UE, doar Polonia și Malta mențin restricții stricte. Totuși, câteva state mențin legi restrictive și unele impun perioade de așteptare, consiliere obligatorie sau aprobarea unor terți, ceea ce poate limita accesul efectiv.
În România, avortul la cerere este reglementat prin Codul Penal, fiind permis până în săptămâna a 14-a de sarcină. După acest termen, întreruperea sarcinii este sancționată, dar cu excepții medicale pentru protejarea sănătății sau vieții gravidei. Deși legislația permite accesul la avort, în practică multe spitale publice refuză să ofere acest serviciu, adesea pe motive religioase sau etice, afectând accesul real la această procedură. Sunt recomandate îmbunătățiri legislative pentru acces efectiv la avort și sprijin psihologic pentru persoanele afectate.
În 2024, Franța devine prima țară care include dreptul la avort în Constituție, după modelul Yugoslaviei care a făcut acest pas în anul 1974.
Anual, se estimează că 73 de milioane de avorturi sunt efectuate la nivel global, din care 61% rezultă din sarcini neplanificate. Îngrijirea completă a avortului, inclusă de OMS pe lista serviciilor esențiale, cuprinde informarea, gestionarea avortului și îngrijirea post-avort.
Restricțiile și stigmatizarea avortului încalcă drepturi fundamentale, precum dreptul la viață, sănătate, intimitate și nediscriminare. Accesul limitat afectează educația, participarea economică și dezvoltarea socială a femeilor. În plus, studiile indică faptul că legalizarea avortului și accesul la îngrijire de calitate poate reduce semnificativ complicațiile și decesele asociate.
Conform OMS, un sistem de sănătate eficient și incluziv trebuie să susțină accesul universal la informații bazate pe dovezi, politici echitabile și servicii accesibile de îngrijire a avortului. OMS sprijină țările în implementarea ghidurilor de sănătate reproductivă și promovează un cadru de monitorizare a calității îngrijirii pentru a reduce impactul negativ al avorturilor nesigure la nivel global
Ce tendințe se observă în România privind accesul la sănătatea reproducerii?
Camelia îmi spune că în România, nu mai facem prevenție de mulți ani, și că tot mai mulți ar vrea să fie anulat și dreptul femeilor de a alege sub pretextul unei false moralități. Tinerii din România nu au parte de educație despre sexualitate și sănătatea reproducerii, cea ce înseamnă că cei mai mulți dintre ei nu discută niciodată cu un specialist despre prevenirea unor sarcini nedorite, protejarea de infecții, ce înseamnă consimțământ și când este considerat valid. Realitatea pe care echipa A.L.E.G o întâlnește pe teren este următoarea: „Tinerii, nu au parte nici de acces gratuit la contracepție modernă, chiar dacă sunt din medii defavorizate – din cartiere și sate sărace, sau fără părinți care să-i poată îndruma. Au în schimb acces la droguri și la pornografie de la vârste tot mai mici și cresc cu iluzia că ce văd pe internet e viața sexuală normală. Și cei care se îmbogățesc vânzând droguri și pornografie scapă cel mai des de tragerea la răspundere. Aș zice că prin toate acestea ne prescriem colectiv o rețetă perfectă pentru dezastre greu de evitat în viețile intime ale tinerilor noștri.”
În 2022, alături de organizația internațională Centrul pentru Drepturi Reproductive și alte organizații pentru drepturile femeilor din România, Ungaria, Polonia și Slovacia, cei de la A.L.E.G au documentat în studiul Servicii de asistență în criză accesul femeilor refugiate la servicii de sănătate reproductivă (de la simplul consult ginecologic până la asistență în situații de violență sexuală) și au identificat în cazul României o serie de bariere de cost de care se loveau nu doar femeile refugiate, ci și orice localnic fără dare de mână: cel mai adesea aceste servicii sunt ușor accesibile în clinici private, dar nu toată lumea își permite tarifele, precum și un stigmat în creștere la adresa femeilor în căutare de contracepție și avort, manifestat prin faptul că tot mai puțini medici asigură în sistemul public serviciul de întrerupere a unei sarcini la cerere. În același timp, asistența gratuită pentru prevenirea unor sarcini nedorite este și foarte greu accesibilă.
În 2023, Asociația Moașelor Independente a realizat o cercetare finalizată cu un raport privind accesul la avort în sistemul public de sănătate din România, arătând cât de puține spitale publice mai oferă avort la cerere conform ghidurilor aplicabile la nivel național. Mulți medici care lucrează la stat folosesc clauza de conștiință pentru a refuza să practice întreruperi de sarcină, iar în acest mod, un serviciu care conform legii este permis până în săptămâna a 14-a de sarcină, devine indisponibil în fapt.
Mai multă empatie și respect pentru drepturile femeilor ca drepturi ale omului. Acces rapid la contracepție gratuită și întreruperea de sarcină la cerere în sistemul public
„Ne dorim să inspirăm mai multă empatie și respect pentru drepturile femeilor ca drepturi ale omului celor care decid resursele și politicile din spitale publice: medici și asistente care tratează cu demnitate orice fată sau femeie, indiferent de nivelul de educație sau de banii pe care îi are, oferind servicii și nu judecăți personale, făcându-și timp să explice proceduri, consecințe, variante posibile. Ne dorim să fie garantat accesul rapid la contracepție gratuită și întreruperea de sarcină la cerere în sistemul public. Ne dorim ca decidenții să nu mai blocheze introducerea educației despre sexualitate și sănătatea reproducerii în școli, adaptată vârstelor elevilor, astfel ca orice tânăr/ă să învețe că are voie să spună NU și să îi fie respectate limitele. Ne dorim mai multă deschidere la dialoguri de calitate pe tema sănătății reproducerii și mai puține tabuuri și dezinformări în mediile de comunicare. Ne dorim tineri și cetățeni mai implicați civic și politic pentru respectarea drepturilor lor, pregătiți să reacționeze la timp în situații de încălcare a drepturilor omului. Pentru că drepturile se câștigă greu și se pierd ușor. De aceea mesajul aceste ediții este Îndrăznește!”, îmi mai spune Camelia cu privire la viitorul pe care și l-ar dori ea dar și cu privire la mesajul de anul acesta al Festivalului Egalității de Gen.
Eu una, după ce am trăit această experiență imersivă, îmi doresc să nu mai tăcem. Să vorbim despre avort. Clar și răspicat. Și normal. Să vorbim despre dreptul femeilor de a decide viitorul lor. Să vorbim despre educație sexuală. Să vorbim despre asta cu copiii noștri. Și să nu uităm. Să nu uităm că am mai fost acolo și nu s-a sfârșit bine.
Să nu uităm de Decreței
„Începem să uităm și să fim din nou tentați de retorica “pentru viață”. Uităm că România a pus în pericol zeci de mii de femei, dar și o mulțime de medici și asistente prin Decretul nr. 770 din 1966 care scotea în afara legii întreruperile de sarcină pentru a forța o creștere accelerată a populației. Nici metode de contracepție nu se puteau obține decât cu mulți bani pe piața neagră. Se estimează că 10.000 de femei și-au pierdut viața încercând metode nesigure de întrerupere a sarcinii, iar mulți copii s-au născut cu dizabilități și au ajuns în centre de stat inumane.”, concluzionează Camelia, din partea A.L.E.G.