Ștefan Baghiu, un profesor de la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu a reacționat cu privire la fotografia cu profesorul din Universitatea din București, Andrei Nae, care circulă pe rețelele socializare. Profesorul ar fi apărut în fața studenților într-o ținută atipică pentru un cadru didactic universitar.
Zilele trecute, jurnalista Mara Bănică a postat o fotografie cu profesorul Andrei Nae îmbrăcat în fustă și purtând o pălărie de damă. Fotografia a stârnit un val de reacții în mediul online, iar astăzi, un profesor din cadrul ULBS și-a făcut părerea publică despre acest incident, pe într-o postare pe pagina de facebook.
„Aș porni de la faptul că nicio versiune de deconstrucție – nici cea mai decentă, în care pur și simplu ne dăm seama că hainele sunt convenții sociale care pot fi discutate în evoluția lor istorică – nu a pătruns vreodată în spațiul public de la noi. Să depășim momentul în care unii sunt „proști” sau „încuiați” (și se sperie de bărbați în rochii) și alții sunt „deștepți” sau „deschiși” (și sunt ok cu bărbați în rochii) și să observăm că mare parte din societatea românească este lăsată în dezavantaj (în idioțenie tehnică, ar zice un filozof german), prin lipsa de acces și explicații simple, tehnice, despre lume. Oamenii cred, în mare, că lumea în care se află a fost dată așa (eventual de la Dumnezeu), puțini oameni înțeleg cât de dialectic trebuie înțeles procesul istoric – da, atât de basic trebuie să explicăm în astfel de situații. Nu înseamnă că unii suntem mai deștepți ca alții, ci că unii suntem mai norocoși ca alții – și nu ne folosește la nimic, iată.
În primul rând, ideea banală că hainele sunt constructe sociale care ne ajută să performăm genul pare absentă din orice dezbatere conservatoare. Asta înseamnă două lucruri: un concept banal, fără care nu se poate lucra în niciun domeniu umanist sau de științe sociale, este absent din curricula noastră generală (școlară, de acasă etc.). Noi nu ne învățăm membrii societății că felul în care ne îmbrăcăm reprezintă un discurs și că are o evoluție istorică. Sau, dacă ne învățăm, ne învățăm că felul în care ne îmbrăcăm „trebuie” să reprezinte un anume discurs. De altfel, am observat asta mereu la facultate: discuția despre poststructuralism și ideea că „e mai bine să interpretăm interpretările decât să interpretăm lucrurile” e absentă din educația de liceu. Aparent banal, acest fapt la care oricine poate răspunde cu „ei na, și ce?” este, de fapt, mult mai important: nu suntem în stare să înțelegem sistemul determinărilor și inerțiilor care ne înconjoară. Într-un fel, dezbaterea despre cum s-a îmbrăcat Nae e blocată de faptul că hainele alea și scena aia e plină de semnificații de nestrămutat în mintea multor oameni. Înseamnă, am văzut în comentarii, „sfârșit”, „Uniunea Europeană”, „ideologie”. Adevărul e că ele și asta înseamnă, dacă le privești cum le privesc cei care le urmează pe Mara Bănică și Oana Lovin, dar adevărul e și că hainele alea sunt efectiv bucăți de pânză care nu înseamnă nimic, nu? De aici și gluma lui Costi Rogozanu, „am văzut că marea problemă e că un om a venit îmbrăcat la școală”. Hainele înseamnă ceva doar dacă le atribuim acel ceva, dar atribuindu-i acel ceva pentru multă vreme ajungem să și credem că ne vorbește din interior haina, că istoria ei e autodeterminată. Această credință complică dezbaterea noastră socială largă (tocmai pentru că nu doar hainele „trebuie” să fie într-un fel, ci și persoanele – și sunt strict legate aceste credințe de mai toate formele de discriminare).
În al doilea rând, plecând de la ce scriu mai sus, mai toate tipurile noastre de cunoaștere sunt „ferme”. E foarte greu să explici cuiva că faptul că Eminescu e un „geniu” este o invenție culturală, faptul că „România” este o comunitate imaginată, faptul că „genul” este o categorie construită, faptul că „etnia” nu determină comportamente decât prin impunere culturală și socială. Cine predă astăzi știe poate cât de greu este să dezbați permanent – an de an – aceste lucruri cumva banalizate încă de acum 50-70 de ani peste tot. Motivul central aici este că avem o cultură critică inerțială la nivel de mase, care nu este bazată pe lecturi sau pe comunicare, ci pe transmitere de informații – deseori false. Trebuie să știm că ceea ce învățăm și ceea ce e „cunoaștere fermă” este deseori fals sau incomplet. (…)
În al treilea rând, ar trebui să ne uităm la cum văd de fapt oamenii în România profesorii: model, reper, valoare. Un profesor aici nu este un model pentru ceea ce este el, ci pentru cum împlinește o imagine de model. Dacă predă „ce trebuie” este bun. Dacă arată „neutru” este bun. Este, deci, un model prestabilit: un profesor este un model „dacă” devine fix ceea ce se așteaptă societatea să fie. Asta ar însemna că modelele noastre trebuie să fie de fapt proiecțiile noastre – ceea ce e destul de problematic. Un model este și o persoană care te face să te schimbi, care te face să vrei să știi lucruri, nu unul pe care îl imiți ca să devii o proiecție prestabilită. Aici paradigma culturală românească, de cultură mică ce nu prea poate inova (nu are puterea, resursele, invstițiile, tehnologiile pentru a inventa civilizațional, e în periferia inovației) – aceea imitațională – se întâlnește cu marea paradigmă modernă a funcționarului public – peste care nu poate trece. Funcționarul public – profesorul aici – trebuie să fie fad, șters, nepersonal, non-dialectic. El mediază între un „eu prezent” și un „eu viitor”, ceea ce înseamnă că el nu se poate pune în calea acestei transformări. Profesorul – ca psihologul, omul de la ghișeu etc. – trebuie să fie neutru, să nu iasă în evidență, tocmai pentru a nu mă distrage la o transformare prestabilită. Ca parte dintr-un mecanism social tot mai mecanicizat, el trebuie să fie element care asigură fluiditatea mecanismului (cunoașterea curge, transformă, dar nu prin blocaje, ci prin eliminarea lor, prin reducerea lor). Dacă apare cum e el de fapt distruge sistemul, blochează mecanismul, tocmai pentru că îl umanizează – devine deci uman, se reumanizează în termenii lui Freire. Așa ceva e inacceptabil, tocmai pentru că atunci ne dăm seama că sistemul este făcut din oameni, ceva ce ne poate distruge, ceva ce ne poate compromite.
Atacul la adresa lui Nae este și un astfel de atac de frică. Queer-ul are această calitate de virus în sistem, tocmai pentru că ne amintește că sistemul e uman. Asta ne distruge ideea că suntem aici în siguranță, într-o structură autonomă care ne veghează. Poate mai mult decât spaima „valorilor care s-au pierdut”, aici avem spaima „umanizării sistemului”, care e poate și mai mare pentru o societate conservatoare ca a noastră”, se arată în postare pe facebook.