Zeci de copii bolnavi aflați în faze terminale care au nevoie de aplicarea unor tratamente medicale pentru a le reduce durerea, ajung la hospice-ul Asociației „ Dr. Carl Wolff”. Ana Bleoca este asistenta șefă la singurul hospice din Sibiu și are o experiență de 15 ani în domeniul îngrijirii paliative, timp în care a devenit o a doua mamă pentru copiii grav bolnavi.
Ana Bleoca sau „Ani”, cum o știu colegele asistente din cadrul hospice-ului, s-a angajat la „Dr. Carl Wolff” imediat după ce s-a deschis. De atunci, face naveta zilnic din Șura Mare până la Sibiu. Cu toate că de-a lungul timpului i s-au oferit și alte oportunități, Ani a hotărât că menirea ei este să îngrijească și să ofere iubire copiilor cu probleme de sănătate grave.
„Am început să lucrez la Hospice de când s-a deschis. Prima dată am lucrat la căminul de persoane vârstnice, iar când s-a deschis Hospice-ul am venit aici. De opt ani lucrez aici, cu copiii. Sunt perioade mai ușoare, dar și perioade mai grele. Te atașezi de copii, dar dacă te gândești ce faci pentru ei, simți că merită. Oricum ar fi, este inevitabil să nu te atașezi emoțional de ei. Dincolo de toate acestea trebuie să faci ceea ce este bine pentru ei și din punct de vedere medical. Ai și satisfacții mai ales când vezi că cel mic este puțin mai bine sau că zâmbește, deja altfel te simți și tu. Simți că îi ușurezi suferința. Mă împlinește din punct de vedere profesional. Pentru mine este o muncă care îmi aduce satisfacții sufletești. Simți că faci un bine și că ești un mic ajutor într-o lume zbuciumată”, povestește Ani.
„Momentele de fericire și de tristețe sunt împletite”
Ani spune că nu ea a ales meseria, ci meseria a ales-o pe ea. Momentele de tristețe se împletesc, adesea, cu micile bucurii – o îmbrățișare, o privire caldă sau un „gângurit”. Aceste reacții, fie ele efemere, dau putere asistentelor să treacă peste dramele pricinuite de pierderea copiilor grav bolnavi și să își continue meseria cu același devotament.
„Au fost momente și triste și fericite. Sunt împletite. Au fost copilași care la noi au evoluat spre bine și au fost luați acasă în familie. Primii lor pași ne-au bucurat foarte mult, primele cuvinte pe care le-au spus, ne-au bucurat și ele. Au fost trei băieței așa. „Gângâritul” lor sunt momente care te împlinesc sufletește. Îi vezi și îi tratezi ca pe copilul tău. Sunt momente fericite pe care le țin minte tot timpul”, spune Ani.
Momentele triste le umbresc de multe ori pe cele fericite pentru că sunt mai multe. Ani spune că un caz a marcat-o în mod special. „A fost un băiat de 14 ani care a decedat la noi și pe mine m-a marcat foarte mult. El a fost un băiat normal, mergea la școala și ajuns în scaun cu rotile, nu mai putea merge din cauza afecțiunii inimii. A venit cu mămica și în decursul de trei, patru luni s-a stins. Era un băiat care înțelegea totul”, spune asistenta șefă.
Ani nu folosește termeni legați de moarte, ea preferă să spună că cei mici au trecut „dincolo”. „Sunt și multe momente grele pentru că sunt copii care sunt la sfârșit de drum, care trec „dincolo”. Când îi vezi că suferă, în ochișorii lor se citește suferința și vezi că încet, încet se duc. Te gândești că pentru ei poate fi o ușurare, o liniștire”, spune asistenta.
Cei mai mulți copii de la Hospice sunt din centrele de plasament sau abandonați
În prezent, la Hospice-ul Asociație „Dr. Carl Wolff” sunt nouă copii. Un loc este liber tot timpul pentru cazurile de urgență. Cei mai mulți copii sunt abandonați la naștere, atunci când părinții află că suferă de o afecțiune gravă. „Sunt și copii care sunt abandonați, iar atunci centrul de plasament neavând posibilitatea să ofere o îngrijire adecvată îi aduc direct la noi. Aici li se ofere îngrijire zi-noapte, în limita a tot ce ține de noi. Vin cu afecțiuni neurologice sau cardiace. Acum avem și doi copilași care sunt supravegheați de mame. Implicăm și mămicile cât de mult putem. După un timp se leagă aproape o relație de familie între personal și mame. Copiii de aici au nevoie de îngrijire non-stop”, spune Ani.
Într-o societate în care acești copii cu afecțiuni grave, mulți abandonați de părinți nu au un loc bine stabilit în lume, Ani alege să le creeze un mediu plăcut, unde cei mici să se simtă iubiți, mai ales în cele mai grele momente.
„Lucrăm 13 ore pe zi și 12 ore pe noapte, dar avem și libere. Pentru mine este ceva normal. Nu mă văd în alt loc. Faptul că știu că aici sunt de folos și tot ce fac eu ajută și alină suferința, mă împlinește. Contează foarte mult felul în care vorbești cu ei, tonul și mimica feței. Copilul simte toate lucrurile acestea. Atunci când vorbești cu el, când îl mângâi îi transmiți toată starea ta copilului. Mă bucur când văd că își schimbă mimica feței, te prinde cu mânuțele sau te îmbrățișează. Crina și Mira, amândouă cu probleme cardiace, vin te pupă, te iau în brațe, te strigă. Este foarte important ca fiecărui copil să îi spunem pe nume. Tot repetând ajung să întoarcă cu privirea când îi strigi, cum e în cazul Crinei și al Mirei”, mai spune asistenta.
Director: „Ne-am lovit de un fenomen”
Hospice-ul Asociației „ Dr. Carl Wolff” s-a deschis în anul 2016, fiind dedicat în primă fază adulților. Mai târziu, a fost înființat și Hospice-ul pentru copii, moment în care conducere s-a confruntat cu un fenomen atipic.
„Am început Hospice-ul și ne-am dat seama că cei mai mulți copii sunt lăsați de părinți în spitale, când aud că au o boală terminală. Ne-am lovit de un fenomen care nu este tipic pentru hospice-urile din întreaga lume. Lucrăm mai mult cu copiii care vin din centre, abandonați. Centrele de stat spun că nu sunt pregătiți să lucreze cu acești copii, spitalele spun că nu pot să țină un copil pe ATI pentru că au nevoie de locuri. După aceea urmează „golul”. Ce facem mai departe cu ei?”, spune directorul Hospice-ului Asociației „ Dr. Carl Wolff”, Rhein Ortrun.
„Nu fiecare caz trebuie să moară”
Pe lângă cazurile dramatice, mai sunt și cazuri cu final fericit de care directorul Hospice-ului Asociației „ Dr. Carl Wolff” își amintește cu speranță. „Mai încercăm ca atunci când copiii sunt stabilizați să îi trimitem la centru de plasament, cu puțină de iubire. Nu fiecare caz trebuie să moară. Avem două cazuri, doi copii care au venit la noi într-o stare gravă și și-au revenit la noi în centru, după ce au făcut și operații pe cord. Între timp au fost adoptați. Dacă nu au o familie în spate, nu foarte mulți primesc o a doua șansă. Copiii aceștia trebuie îngrijiți individual”, spune Rhein Ortrun.
Pe lângă copiii născuți cu probleme grave de sănătate care ajung la Hospice fie prin intermediul spitalelor sau al centrelor de plasament, mai este și categoria copiilor care au trecut prin accidente grave care le-au schimbat cursul vieții în doar câteva secunde. Directorul amintește câteva cazuri care fac excepții de la regulă. „Am avut cazuri și de copii în stare critică, după accidente de mașini, avem cazuri cu mame tinere care ele însăși sunt copii. De asemenea, avem un băiat, Traian, care a căzut în fântână. Familia respectivă mai pierduse un copil în aceeași situație. Traian este în comă vegetativă de 5 ani. Nu avem unde să îl trimitem”, spune directorul Hospice-ului Asociației „ Dr. Carl Wolff”.
Sibienii pot ajuta acești copii printr-o donație, pentru ca cei mici să se poată bucura de noi paturi pediatrice. Cele actuale sunt vechi de 25 de ani și nu mai asigură confortul și siguranța necesară. Donate în 2016, acestea au fost folosite timp de 15 ani în Germania înainte de a ajunge la Hospice-ul Sibiu. Cei 9 copii imobilizați la pat au nevoie de paturi pediatrice funcționale pentru a avea un mediu adecvat de recuperare și îngrijire. „We Help Hospice Copii: Patul lor, Visul Nostru!” este proiectul înscris la Maratonul Internațional, la care sibienii și nu numai pot contribui cu o donație pentru ca cei mici să se beneficieze de paturi noi.
