În fiecare an, de 1 martie, românii oferă și primesc mărțișoare. Obiceiul se pierde în negura timpului, mărţişoare vechi de peste 8000 de ani fiind descoperite în situri arheologice din ţara noastră. De la aţă albă împletită cu fir roşu, talisman magic, bănuţ de argint, toate purtate pe mână sau la piept, mărţişorul a îmbrăcat, în timp, diverse forme, culori, semnificaţii, în funcţie de regiunile ţării.
Potrivit calendarelor roman, agrar sau solar, din vechime, zeul Mart, mărţiguşul sau marţul-devenit mărţişor-marchează debutul Anului Nou, din luna martie. Îl regăsim, în regiunea noastră geografică, ca făcînd parte din manifestări populare, precum Junii sau Sâmbra oilor, dar și în costumul Căluşarilor sau în mitologia macedoromană, tradiţii bulgare sau moldoveneşti. În zilele noastre, mărţişorul se află pe lista patrimoniului imaterial al umanităţii.
Dacă în majoritatea regiunilor din ţară, doamnele și domnișoarele primesc mărțișoare, în Moldova fetele sunt cele care oferă iubiților, prietenilor și familiei acest simbol al primăverii.
Mărțișorul face parte, astăzi, din patrimoniul UNESCO. La data de 6 decembrie 2017, Comitetul Interguvernamental al UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial a votat înscrierea în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității a „Practicilor culturale asociate zilei de 1 Martie (Mărțişorul). Demersul a fost coordonat de România și elaborat împreună cu Republica Moldova, Republica Macedonia și Republica Bulgaria, după cum informează Ministerul Culturii pe site-ul său.
Mărţişorul-datini, obiceiuri, forme si culori din vechime
Dar cea mai veche atestare literară a obiceiului Mărțișorului, la români, datează de la începutul secolului al XIX-lea (Condica limbii rumânești, din Istoria Ţării Româneşti- Starea Ţării- Româneşti pe vremea streinilor şi a pămîntenilor), în care autorul, boierul Iordache Golescu, scria: „Mărţișorul este și luna martie, dar se zice și o aţă împletită cu un fir alb și cu altul roșu ce-l leagă la gâtul, la mâinile copiilor, în luna lui martie, spre pază, spre depărtarea dă orice boală, dă dăochiat, dă fărmecat”.
În urmă cu mai bine de 100 de ani, academicianul Simion Florea Marian scria, în studiul său etnografic Sărbătorile la români: „…este datină ca părinții să lege la 1 Martie copiilor săi o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână. Moneda aceasta, care de regulă este atârnată de o cordea roșie ori de un găitan compus din două fire răsucite de mătasă roșie și albă, sau dintr-un fir de arnici roșu și unul de bumbac alb, sau și din mai multe fire de argint și de aur, se numește mărțișor, mărțiguș și marț.”
Ȋn intervalul dintre sfârşitul secolului al XIX-lea și mijlocul secolului al XX-lea, mărțișoarele erau confecţionate din lână, bumbac, cânepă, in şi mătase. În funcție de zone, a fost monocrom, bicolor și chiar tricolor şi era purtat la mână, la gât, mai rar, la picior, mai nou, pe piept, la reverul hainei, timp de 1, 3, 9 sau 12 zile, toată luna martie, până la venirea berzelor, până înfloreau pomii, când era depus pe o tufă sau pe un pom înflorit, se menţionează în anumite surse etnografice.
Conform vechilor credinţe magice, Mărţişorul se putea prinde şi de coarnele animalelor sau la intrările în gospodărie, casă sau grajd, crezându-se că are o funcţie de protecţie şi asigurare a sănătăţii în anul vegetaţional şi agrar ce urma. Poate de aceea oamenii legau șnurul bicolor de coarnele animalelor, de aripile cloștilor, la toarta găleții de apă, la poarta casei, formând nenumărate cercuri și noduri magice, apărătoare de deochi și aducătoare de noroc.
Oamenii se protejează de rele, purtând drept amuletă mărțișorul. Din Firul vremii tors de ea se împletește funia anului: alb și negru, iarnă și vară, zi și noapte, moarte și viață. Vreme înainte, cele două fire răsucite de lână albă și neagră se dăruiau în prima noapte cu Lună Nouă din martie. În vechime, negrul era considerată culoarea fertilității, a pământului roditor și a norilor aducători de ploaie, pe când albul era culoarea morții, a iernii înghețate, a doliului. Firul negru a fost înlocuit ulterior cu cel roșu, simbol al vieții, al soarelui, al pasiunii, după cum scrie Antonescu Romulus , în Dicţionar de Simboluri, Credinţe Tradiţionale Româneşti.
Alb-negru sau alb-roșu, șnurul împletit de Baba Dochia a primit mai târziu un bănuț de argint, aramă sau aur și s-a numit „marț” sau „mărțiguș”.
Cu timpul, bănuțului i-au luat locul fel de fel de figurine, semne ale norocului, primăverii și dragostei: trifoi cu patru foi, potcoavă, coșar, ghiocel, buburuză, inimioară. Este momentul în care mărțigușul a trecut de hotarul satului și a ajuns la oraș. I s-a spus mărțișor, iar noi îl cumpărăm, îl dăruim și îl primim în prima zi a lui Mart. Apoi îl purtăm la mână, la gât sau prins în piept până când vedem primul pom în floare, scrie Iulia Gorneanu, etnolog, pe pagina sa de Facebook.
Mărţişorul- funie a Anului Nou sau talisman solar
Numele Mărţişor este legat de denumirea lunii martie, care provine din latinescul Martius. Pentru zonele cu climă temperată și patru anotimpuri, cum este ţara noastră, martie este prima lună de primăvară. Însă, în vechiul calendar roman, 1 martie marca debutul Anului Nou. Poziţia lunii martie în cadrul primăverii, unul dintre cele patru sezoane caracteristice pentru clima României, ne determină să o asociem cu momentul revigorării vegetalului adormit sau amorţit, al trezirii la viaţă a plantelor, descrie Ministerul Culturii, pe site-ul său, diferenţele culturale dintre ţările în care obiceiul Mărţişorului se păstrează conform vechilor tradiţii.
Potrivit lui Ion Ghinoiu, reputat etnolog, străvechile calendare lunare aveau timpul organizat pe luni lunare, care începeau la apariţia pe cer a Lunii Noi. De aceea, Mărţişorul, începea să fie purtat, în unele locuri, în vechime, nu la data de 1 martie, ci la apariţia pe cer a Lunii Noi, în timpul lunii martie.
Dar numele oficial al lunii martie (cu etimologia sa, din latinescul Martius ) a influenţat, în ultimele decenii, generalizarea denumirii sărbătorii care cade la 1 martie, devenind, în zilele noastre, Mărţişor, în defavoarea altor denumiri mai vechi, cum ar fi Dochia sau chiar Dragobete.
Unele informaţii etnografice susţin că momentul când mărţişorul se purta legat la mână sau agăţat la gât era decis de apariţia pe cer a Lunii Noi, în cursul lunii martie (Fochi, 1976). Alături de semnificaţia calendaristică amintită mai sus, mărţişorul era făcut cadou şi pentru asigurarea sănătăţii, belşugului şi păstrarea frumuseţii de-a lungul anului. Durata purtării mărţişorului varia în funcţie de zona etnografică: până la Măcinici (9 martie), Armindeni (1 mai), Florii sau până la înfloritul pomilor fructiferi, a viţei de vie, a măceşilor, a trandafirilor, scrie Ion Ghinoiu în cartea sa- Sărbători Şi Obiceiuri Româneşti, 2003.
Există şi etnologi care susțin că mărțișorul ar fi un „talisman solar”, majoritatea dintre ei preluând teoria lui Romulus Vulcănescu, portivit căreia fetele, după ce purtau mărțișorul toată luna martie, ieșeau într-un spațiu deschis și-l aruncau spre cer, rostind următoarea invocare:
“Sfinte Soare, sfinte Soare, / dăruiescu-ți mărțișoare, / ‘n locu’ lor tu mă ferește / de pistrui ce mă-nnegrește. / Ia-mi, te rog, negrețele / și dă-mi albețele, / fă-mi fața ca o floare/ sfinte Soare, sfinte Soare”.
Unii cercetători merg mai departe, susținând proveniența cultică solară a mărțișorului. Argumentul lor este dat de îmbinarea cromatică alb-roșu, regăsită și în costumul Căluşarilor, dansatori magici care personifică herghelia divină a anotimpului patronat de cal.
Inspirat din manifestări populare, precum Junii sau Sâmbra oilor, dar și din costumul Căluşarilor
Cu ocazia săpăturilor arheologice de la Schela Cladovei, în Clisura Dunării, s-au descoperit pietricele albe şi roşii pe un fir vechi de 10000 de ani, în plin matriarhat, ca în legenda Dochiei, păstoriţă străbună, ce nu vrea să cedeze locul tinerei sale nurori, poruncindu-i să spele rufe pe gerul năpraznic.
La noi fost descoperite mărţişoare vechi de peste 8.000 de ani, sub forma unor pietricele de râu, vopsite în alb şi roşu, care erau înşirate pe aţă şi purtate la gât, menţionează Antonescu Romulus, în scrierile sale etnografice.
oieri din Munţii Făgăraş
Roşul semnifică focul, sângele şi soarele, care sunt atribuite vieţii, deci femeii care dă naştere vieţii; albul conotează limpezimea apelor, albul norilor, specifice înţelepciunii bărbatului; şnurul simbolizează schimbul de forţe vitale, care dau naştere viului, fiind şi azi simbol al sexelor şi se regăsesc şi la bradul de nuntă şi la cel de înmormântare, în „steagul” căluşarilor, în podoabele altor manifestări populare, precum Junii sau Sâmbra Oilor din Făgăraş etc.; în Moldova şi în nordul Sucevei, mărţişorul este dat în dar copiilor, ca să aibă noroc, să fie sănătoşi; fetele îl poartă 12 zile la gât, apoi îl prind în păr şi îl ţin până la sosirea berzelor, sau până ce înfloresc primii pomi; atunci îl scot, leagă şnurul de ramurile copacilor, iar cu banul îşi cumpără caş, pentru ca tot anul să le fie faţa albă şi frumoasă. (Antonescu Romulus Dictionar)
Legenda lunii Martie, a capriciosului zeu Mart
Una dintre legendele Mărţişorului, cu un farmec aparte, este cea în care este pomenit un zeu, pe nume Mart, schimbător asemeni anotimpului, pe care o găsim în scrierile lui Emil Ţârcomnicu, în cartea sa –Obiceiuri Şi Credinţe Macedoromane, Dicţionar 2009, în care face trimiteri către izvoare şi mai vechi: Neniţescu, din 1895; Macedoneanul din 1904 sau Papahagi.
Iată legenda în care Mart era frate cu ceilalţi zei ce reprezentau lunile anului:
„Odată, încă din timpul verii, cele douăsprezece luni ale anului s-au înţeles să pună într-un butoi struguri, şi, după ce strugurii vor fermenta, vinul să-l bea toţi împreună, ca fraţi şi ca tovarăşi.
La aceste cuvinte Mart se scoală şi zice: – Eu cel dintâi voi băga vin în butoi şi după mine să puneţi toţi. Au pus şi ceilalţi şi după puţin timp vinul a fermentat şi s-a făcut cum e mai bun de băut.
Mart, care pusese cel dintâi struguri, zice celorlalţi: – De vreme ce eu cel dintâi am pus struguri în butoi, tot eu voi începe să beau. – Bine, răspunseră celelalte luni. Atunci a deschis cepul butoiului şi bău, bău până ce n-a mai rămas decât drojdia.
După Mart venea April. Când acesta s-a dus la butoi, gura lăsându-i apă de sete după vin, ce să vadă? Butoiul era răsturnat şi nicio picătură măcar nu mai curgea din el.
Văzând aceasta, el s-a supărat pe ceilalţi tovarăşi. Aceştia îl ascultă, se supără şi se gândesc ce să facă. în cele din urmă au convenit că lanuar să bată pe Mart pentru minciună şi furtul ce a comis.
lanuar l-a apucat, a luat o bâtă şi i-a tras o mamă de bătaie până ce a zis amin! l-a luat şi dreptul, ca anul să înceapă cu lanuar, nu cum începea înainte vreme cu Mart.
Bietul Mart, când îşi aminteşte că a băut vinul şi că i-a înşelat pe ceilalţi tovarăşi, râde şi face timp frumos; dar, când îşi aminteşte de bătaia pe care i-a dat-o lanuar, plânge, plouă şi ninge; şi devine foarte rece.
De aceea lumea zice de luna lui Mart:
«Mart îl cheamă şi haz face/Aci-i cald, aci e rece».
Şi astfel bietul Mart a rămas ruşinat şi urât de ceilalţi tovarăşi ai lui.”