Reținerea unui strănut poate provoca multe daune, chiar grave. Un expert explică de ce înăbușirea unui strănutar trebui să fie întotdeauna evitată.
Strănutul este un reflex care nu depinde în totalitate de voința noastră și care constă într-o emisie rapidă, bruscă și zgomotoasă de aer prin nas și gură. Este provocat de stimularea și iritarea terminațiilor nervoase ale mucoasei nazale.
Este o acțiune de protecție care are rolul de a elibera căile respiratorii de particulele iritante cu care au intrat în contact. Mai mult, poate fi asociată și cu alergiile sezoniere sau poate fi un simptom al unei gripe sau al unei infecții virale sau bacteriene.
„În timpul unui strănut”, explică Theresa Larkin, profesor de neuroștiințe la Universitatea din Wollongong (Australia), „presiunea din căile respiratorii este de peste 30 de ori mai mare decât în timpul unei activități fizice. De asemenea, se estimează că viteza cu care aerul iese pe nas în timpul unui strănut este de 5 metri pe secundă, la peste 150 de kilometri pe oră”.
Având în vedere viteza cu care se strănută, s-ar putea să nu fie o idee bună să îl „înăbușiți”.
Ceea ce induce un strănut este activarea senzorilor nervoși din nas. În interiorul cavităților nazale se află fibrele sensibile ale nervului trigemen care, atunci când sunt stimulate de o substanță iritantă (alergeni, viruși, bacterii și chiar lichide) sau de alți stimuli, sunt activate și transmit un semnal către centrul respirator din creier. Aici, impulsurile declanșează strănutul.
Aerul expulzat prin nas elimină iritanții care au provocat strănutul.
Nervul trigemen este una dintre cele 12 perechi de nervi cranieni care își au originea la baza creierului și este unul dintre cei mai mari nervi senzoriali din organism. „Rolul său”, explică Dr. Larkin, „este de a transporta informațiile senzoriale de la față la creier.
Nervii senzoriali ajung la creier prin măduva spinării și pot transmite semnale de durere sau de iritație sau informații tactile. În măduva spinării, acești nervi comunică între ei prin intermediul „interneuronilor” înainte de a trimite mesajul către creier.
„Interneuronii”, explică Dr. Larkin, „sunt „porțile” teoriei controlului durerii. Un nerv care transportă un semnal de durere îi spune interneuronului să „deschidă ușa” pentru ca semnalul de durere să ajungă la creier. Dar nervii mai mari care transportă informații tactile pot „închide poarta” și bloca mesajele de durere să ajungă la creier.
În acest sens, un studiu a arătat că stimularea nervului trigemen prin mișcarea maxilarului poate reduce durerea de dinți. Acest proces este evident la copii atunci când aceștia mușcă instinctiv lucruri sau își trag urechea în timp ce le ies dinții. Aceste acțiuni pot stimula nervii tactili trigeminali și pot reduce semnalele de durere prin mecanismul de „închidere a porții”, conform Science Alert.
Deși strănutul poate fi nepotrivit în anumite contexte, „blocarea” acestui reflex prin închiderea gurii sau a nasului poate fi foarte periculoasă. Dacă înăbușim un strănut, presiunea din căile respiratorii crește de cinci până la 20 de ori mai mult decât în cazul unui strănut normal, iar aerul presurizat care caută o cale de scăpare ar putea provoca o serie de daune: probleme ale sinusurilor, ruperea capilarelor din ochi, leziuni ale urechii medii și interne, ruperea timpanelor și infecții.
„Deși riscul este scăzut, au fost raportate cazuri de anevrism cerebral sau colapsul plămânilor”, subliniază cercetătorul.
Un caz clinic raportat în British Medical Journal descrie leziunile unui britanic de 34 de ani care evitase toată viața să strănute. După ce și-a reținut un strănut, tânărul a simțit o senzație ciudată în gât, ca și cum ceva ar fi explodat. Câteva ore mai târziu, însă, a început să simtă dureri în gât, care între timp se umflase, iar vocea i se schimbase și ea.
La spital, medicii au sesizat adevărate „dâre de aer” în regiunea retrofaringiană, emfizem și o mică gaură în fața traheei. Din fericire, perforația era foarte mică și nu a fost nevoie de o intervenție chirurgicală. Cu toate acestea, tânărul a rămas spitalizat timp de două săptămâni, așteptând ca țesuturile să înceapă să se repare.
Potrivit experților, acest tip de rană după un strănut reținut este foarte rar, dar nu imposibil.