Prin 2010, înainte de a deveni tată, am văzut un film apărut atunci, care se numește în engleză “The kids are all right”, în română – “Copiii sunt în regulă”. Filmul scoate în mod abil în prim-plan și izolează alegerile făcute în crearea unei familii și efectele acestora asupra copiilor. Titlul filmului a devenit în timp o expresie populară globală, utilizată când apar discuții despre ce fac copiii, tinerii, la ce sunt expuși, lucruri și experiențe diferite față de cele din copilăria și adolescența noastră – părinții lor.
Câteva evenimente recente scoase în evidență de presă și cu multă vizibilitate și în social media, mai ales pe Facebook (unde am rămas doar noi, părinții, copiii migrând spre alte rețele de socializare), au adus în prim plan, pe de o parte cât de departe suntem noi, părinții, de interesele copiilor noștri și pe de altă parte, cât de nepregătiți sunt copiii noștri să facă față complexității actualității în care o trăim. Și mă refer la discuțiile legate de concertele de muzică trap de la un festival mare de muzică, cu o amplă audiență formată din adolescenți și la tragica moarte a unei adolescente de 16 ani, la Piatra Neamț, moarte produsă, aparent, de consumul de droguri în apartamentul unui bărbat pe care îl cunoscuse pe internet.
Ultimul eveniment m-a umplut de spaime, am două fete preadolescente, și nu doar pe mine, ci pe toți din grupul nostru – Sibiu2024. Împărtășirea temerilor, sentimentul că nu ești singurul care se confruntă cu ele, are mare valoare emoțională. Dar ne-am întrebat îngrijorați mai multe lucruri în aceste zile: cât de pregătiți sunt copiii noștri să confrunte capcanele de pe internet? Să confrunte realități care în adolescența noastră nu existau pe scară largă – precum consumul de droguri sau pornografie sau de mesaje nocive emanate de personaje pușcăriabile ca frații Tate? Cât știm ca părinți despre bullying? – și nu mă refer la ceea ce se întâmpla și pe vremea adolescenței mele, în care băieții își măsurau puterile prin curtea școlii. Acum, bullying-ul practicat printre copii și adolescenți este dus la un alt nivel, în forme de abuz emoțional ce pot marca profund victima, provocându-i stări de anxietate puternică și chiar depresie. Fenomenul este extrem de larg în România, situându-ne ca țară pe locul 3 la bullying între 45 de țări în care Organizația Mondială a Sănătății a cercetat fenomenul. Știe fiecare părinte dacă copilul lui este sau nu o victimă ori un abuzator?
Cât de pregătiți suntem noi, părinții, să înțelegem înaintea lor toate aceste fenomene? Cum îi protejăm și ne asigurăm de dezvoltarea personalității și a conștiinței lor fără să utilizăm interdicții, bariere care niciodată nu funcționează pe termen lung? Cum le asigurăm o socializare sănătoasă, pregătitoare pentru viață, după doi ani de pandemie în care i-am ținut în casă, cu efecte dramatice asupra sănătății lor emoționale? În pandemie, copiii și tinerii au trăit, practic, pe internet. Cel mai des, interesele copiilor și adolescenților – muzică, filme, modă, sport, diverse conținuturi, personaje cool de urmărit sunt decise de grupul de prieteni din care fac parte și foarte puțin sau deloc de noi, părinții.
foto: Laura Chouette
La toate aceste întrebări, avem ca răspuns cuvântul magic – educația. Spunem cuvântul cu care suntem unanim de acord și parcă ni s-a luat o piatră de pe inimă. OK, educația. Dar cine face educația asta? Cine îi pregătește pe copii să navigheze fără să se răstoarne prin toate aceste capcane zilnice? Școala face o parte. Ca societate, n-am putut cădea de acord că educația sexuală, de exemplu, e bine să devină curs școlar obligatoriu. Deși, România este țara în care se găsesc 45% dintre mamele minore din toată Uniunea Europeană, adolescente care devin mame înainte de a împlini 15 ani.
Suntem noi ca părinți informați, pregătiți să le vorbim copiilor noștri despre consumul de droguri și efectele sale nimicitoare? Despre începuturile vieții sexuale și protecția din jurul ei, nu doar fizică, ci și emoțională? Despre conținuturi digitale toxice? Despre abuzatorii de pe internet?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt individuale dar, în egală măsură, și comunitare. Iar dacă fiecare acasă face ce poate mai bine, comunitar, suntem extrem de vulnerabili. E o vorbă care spune – e nevoie de un sat să crești un copil. Deși satul s-a făcut oraș din ce în ce mai mare, nevoia e aceeași. De a crește copiii împreună.
Lumea și interpretarea lumii se schimbă și cei mai mulți copii și tineri înfruntă singuri aceste schimbări. Nu vrem sa vorbim despre gen noi, în societate. Ba chiar s-au depus eforturi de a se interzice în universități studiile de gen. Copiii oricum află. Un copil din Sibiu se uită pe internet la aceleași lucruri la care se uită un copil din New York. Noi ce facem ca părinți, ca adulți? Refuzăm conversația? Îi trimitem să-și facă lecțiile, lăsându-i singuri cu internetul să-și găsească răspunsuri? Ce știm noi ca părinți ca să răspundem la toate întrebările cu care vine înarmat un adolescent?
Avem nevoie de instituții populate cu pedagogi și mentori în care copiii și adolescenții să primească o educație solidă și sistemică, dincolo de materiile de școală. Inclusiv noi, părinții, avem nevoie de ajutor să înțelegem o serie de fenomene.
Avem nevoie de locuri comunitare, accesibile, în cartiere, în care copiii și adolescenții să poată învăța și practica în grup, cu prietenii, activități care îi atrag și care sunt contemporane. Să învețe despre muzică, de exemplu, într-un loc și de la pedagogi care știu să povestească pe limba lor despre muzică, curente, istorii, inclusiv, despre trap, da, ca fenomen muzical, care nu dispare de pe youtube, doar că-l declarăm noi, părinții, vulgar și inadecvat.
Când sunt alegeri, se vorbește intens despre lipsa de participare a tinerilor la vot. La alegerile parlamentare din 2020, tinerii între 18-24 de ani au votat în proporție de 20%. Sub un sfert dintre ei au manifestat interesul să participe la alegerea celor care trasează viitorul. De regulă, discuțilei despre absenteismul tinerilor se poartă cu reproș la adresa lor. Se induce că ei sunt vinovați că nu participă cetățenește cu votul. Dar să fim măcar un pic onești, ce ofertă electorală li se adresează lor? Ce planuri de viitor ale partidelor politice îi iau în calcul cu problemele și preocupările lor specifice? Cine le tratează problemele ca fiind reale și importante? Exact, nimeni.
Copiii sunt în regulă. Dacă ne facem și noi temele în aceea ce-i privește ca părinți, școală, comunitate, ca oraș.
Așteptăm gândurile voastre despre ce ar trebui făcut să-i ajutăm pe copiii și adolescenții sibieni să pornească bine în viață la: contact@sibiu2024.ro