Carol Mărginean are 23 de ani și, anul acesta, a absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu cu nota zece la examenul de licență. Tânărul are o poveste de viață impresionantă și este un model care dă speranță celor din jurul lui, inspirând încredere și putere. În ciuda faptului că nu își poate folosi mâinile și picioarele, el este dovada vie că, dacă ai curaj să accepți ceea ce nu poți schimba, vei reuși să faci orice îți vei propune.
Carol a venit pe lume mai repede decât alți copii și fără să scoată vreun scâncet. „Pregătiți-vă pentru ce-i mai rău!”, atât le-au spus medicii părinților. Pentru orice om, o veste ca asta cade ca fulgerul, de parcă ar fi venit sfârșitul lumii. Părinții lui au refuzat, vreme de cinci ani de zile, să îl înregistreze ca persoană cu dizabilități, fiindcă au sperat că este doar un copil care se dezvoltă mai greu. Dar timpul a trecut, iar Carol nu își putea folosi mâinile și picioarele. Dizabilitatea lui nu l-a împiedicat niciodată să se bucure de viață, să își facă prieteni, să meargă la grădiniță și la școală și să facă performanță.
Student de zece
Carol este din Deva și a absolvit Colegiul Național „Decebal” din oraș. A învățat la clasele cu predare în limba germană maternă și spune că n-a avut o viață diferită de cea a colegilor lui. „Am învățat să-mi fac prieteni. Am fost la petreceri, am călătorit, mi-am sărbătorit majoratul. Doar un singur lucru a fost diferit: exercițiile de recuperare pe care trebuia să le fac zilnic”, explică tânărul, potrivit unei postări publicate pe pagina de Facebook a Direcției de Asistență Socială Deva.
Facultatea a făcut-o la Sibiu, în cadrul ULBS, unde a studiat Dreptul. A absolvit, în urmă cu două săptămâni, cu nota 10 la licență, asta deși nu a putut să susțină vreun examen scris, din cauză că îi era imposibil să țină pixul între degete. Mama lui i-a fost alături: el dicta, iar ea scria. „A fost unul dintre motivele pentru care mergeam la școală cu mama. Pot învăța orice, dar nu pot să scriu. Unii profesori au fost de acord să susțin examenele oral. Alții, nu. Atunci, mă așezam cu mama în ultima bancă, să-i pot dicta ce învățasem, iar ea să scrie”, își amintește Carol.
Tânărul spune că în primul an de facultate nimeni nu credea că va ajunge atât de departe. „Cei mai mulți dintre colegi interacționau pentru prima dată cu o persoană cu dizabilități. La fel și profesorii. Erau surprinși că răspundeam la seminarii sau că-mi alegeam anumite cursuri opționale. Până într-o zi, când profesorul de Retorică ne-a propus să susținem un discurs. M-am oferit eu. Le-am vorbit colegilor despre persoanele cu dizabilități și despre curajul de a accepta ceea ce nu poți schimba. Am vorbit despre puterea de a ne respecta și de a ne iubi așa cum suntem. La final, toată clasa plângea – inclusiv profesorul”, povestește Carol, convins că lumea ar arăta altfel dacă ne-am deschide mințile și-am învăța să construim punți în locul barierelor pe care le ridicăm între noi.
De ce a ales Dreptul: „Ca să dau o șansă și altor copii cu dizabilități”
Carol se gândește acum la master. Este un tânăr inteligent, care a citit mult, vorbește fluent două limbi străini și a fost cel mai bun din clasă la limba română. Se exprimă corect și alege cu grijă fiecare cuvânt pe care îl folosește. Vorbește deschis inclusiv despre boala lui. O afectare a nervilor care transmit semnale dinspre creier spre coloana vertebrală și spre mușchii mâinilor și picioarelor. Povestește și despre anii în care și-a împărțit vacanțele între clinici de recuperare și intervenții chirurgicale.
În ciuda tuturor obstacolelor, el nu s-a dat bătut. „Din păcate, corpul meu nu s-a împrietenit cu tratamentele. Dar mi-am propus să continui exercițiile de recuperare. Vreau să fac tot ce pot ca să mă desprind de părinți. De 23 de ani, n-am făcut un pas fără ei. La urma urmei, toți avem dreptul la o viață normală – și eu, și ei. Le sunt recunoscător că m-au susținut în fiecare zi – la propriu și la figurat. Poate că de-asta am și ales să fac o facultate de Drept. Ca să dau o șansă și altor copii sau tineri cu dizabilități, ai căror părinți nu-i pot ajuta să lupte pentru drepturile lor sau – și mai grav – îi abandonează”, mai spune tânărul, neclintit în voința de a-și depăși limitele.