Vernisajul ”Marcel Iancu - de ce un miracol” la Muzeul Brukenthal până pe 30 iulie

Marcel Janco este cunoscut în general pentru lucrările sale bidimensionale – picturi în ulei și lucrări pe hârtie – dar, de fapt, a fost un artist activ într-o gamă largă de discipline. Acest articol va încerca să abordeze o serie de aspecte abordate de artist.

Marcel Janco s-a născut la București, România, în 1895. Încă din copilărie, talentul său artistic a fost dezvăluit. Profesorul său, Iosif Iser, i-a oferit bazele artei clasice care aveau să-i influențeze opera de-a lungul anilor. Tânărul Janco era foarte sociabil, iar poeții și scriitorii din generația sa se adunau în jurul său. La vârsta de 17 ani, împreună cu prietenii săi din liceu, a fondat două reviste literare: Simbolul [The Symbol] și Chemarea [The Call], în care desenele sale au fost publicate pentru prima dată.

În 1915, la vârsta de 20 de ani, Marcel Janco a ajuns la Zurich, în Elveția, pentru a studia arhitectura. În anii Primului Război Mondial a fost un student departe de casă, situat într-o țară pașnică și neutră, departe de ororile războiului. În această atmosferă, Janco s-a alăturat unui grup de artiști activi la Cabaret Voltaire, grupul fondator al mișcării Dada, mișcarea de avangardă care avea să conteste fundamentele false ale societății și artei burgheze. La cabaret, membrii grupului organizau spectacole și reprezentații care erau străine și complet diferite de tot ceea ce societatea burgheză din Zurich era obișnuită să vadă. Marcel Janco a fost un partener deplin în toate activitățile grupului – a creat măștile pe care le purtau în timpul spectacolelor de pe scenă și a luat parte la spectacolele care au provocat o mare furie și reacții indignate din partea publicului. Grupul Dada a prezentat expoziții, a publicat manifeste și reviste. În paralel cu activitățile sale în cadrul mișcării Dada, Janco a fost, de asemenea, membru al grupului Das Neue Leben [Viața Nouă], care a organizat discuții intelectuale și a participat activ la fondarea „Uniunii Artiștilor Radicali”.

În 1922, după o perioadă petrecută la Paris, unde a lucrat în domeniul conservării și restaurării clădirilor, Janco s-a întors în România. În următorii douăzeci de ani a continuat să picteze în timp ce își continua cariera de arhitect (împreună cu fratele său Iuliu). Peste patruzeci de clădiri din România au fost construite după planurile lor. Deși există o tendință de a atribui proiectele sale arhitecturale „stilului internațional”, stilul individual unic al artistului este clar pentru ochi. Linia este întotdeauna curată, iar o combinație interesantă de forme este proeminentă. Aici o fereastră rotundă, iar acolo o friză triunghiulară. Privitul clădirilor lui Janco este uneori o experiență similară cu privitul picturilor sale abstracte, în care formele sunt perfect compuse în spațiu. Janco a contribuit, de asemenea, la designul interior al caselor. Le-a decorat cu ferestre mari pe care le-a dotat cu vitralii interesante. În paralel, Janco a fost activ în activitățile de avangardă din București. S-a numărat printre inițiatorii revistei Contimporanul, publicată între 1922 și 1932. Pe lângă lucrările sale care se intercalau printre paginile revistei, Janco a scris și articole pentru aceasta. A fost, de asemenea, membru al mai multor grupuri de artiști români care urmăreau idealurile moderniste.

În 1941, în urma pogromurilor din România, Janco a emigrat în Țara lui Israel. S-a alăturat Ministerului de Interne ca planificator de parcuri pentru noul stat. Janco a călătorit prin toată țara, luând notițe despre locurile potrivite și construind un plan general. Întotdeauna lua cu el un caiet de schițe, în care își schița impresiile despre ceea ce vedea. La întoarcerea la atelier, picta priveliștile în culori vibrante. Munca sa din acești ani a fost „recrutată” pentru lupta pentru înființarea statului Israel. Janco i-a pictat pe soldați, pe imigranți și satele arabe. În acești ani a lăsat deoparte pictura abstractă pe care o iubea atât de mult în favoarea picturii în stil preponderent figurativ.

În 1953, Janco a vizitat Munții Carmel și a găsit rămășițele unui sat arab abandonat care, din cauza unei probleme cu insurgenții, a fost marcat pentru demolare. Locul l-a impresionat – combinația de arhitectură arabă și romană, aleile pitorești și priveliștea. El a cerut permisiunea de a conserva situl. Era clar că singura modalitate de a salva situl era să îl colonizeze. Existau diferite opțiuni în acest sens – aducerea de noi imigranți din valurile de aliyah din această perioadă sau transformarea lui într-un sat de vacanță. Janco a ales o opțiune complet diferită: a decis să înființeze un sat de artiști pe acest sit, singurul de acest fel din țară. Janco a publicat un anunț în cadrul Asociației Pictorilor și Sculptorilor, invitând artiștii să participe la acest proiect de pionierat. Un nucleu de coloniști i s-a alăturat lui Marcel Janco în acest demers și și-au stabilit casele la Ein Hod. Primii ani au fost dificili, clădirile erau în ruină, nu exista infrastructură și condițiile erau aproape de nesuportat, dar Janco nu a renunțat. A fondat galeria centrală și atelierele din sat, astfel încât artiștii să poată crea și să-și expună lucrările acolo. Janco a considerat această inițiativă îndrăzneață ca fiind cel mai important „act dadaist” din viața sa. Aproape de sfârșitul vieții sale, în centrul satului a fost deschis muzeul care îi poartă numele și care este dedicat operei și ideilor sale îndrăznețe.

Janco a fost, de asemenea, un profesor care a format generații de studenți. La imigrarea sa în Țara Israelului, s-a alăturat imediat „studenției” conduse de Streichman și Stematsky, aducând cu el spiritul avangardist. Mai târziu, a continuat să predea în diverse instituții și în cadrele educaționale de la Ein Hod. Mulți dintre foștii săi studenți au atestat metodele sale de predare radical diferite.

Un alt domeniu în care Janco a lucrat a fost teatrul. El credea în fertilizarea încrucișată a artelor plastice și a artelor scenice. Ca și în cazul Cabaret Voltaire, Janco a proiectat costume și decoruri pentru teatrul din România și, mai târziu, a fost foarte activ în teatrul evreiesc din anii 1940 și 1950.

Integrarea artelor a fost o problemă foarte apropiată de inima lui Janco. El a fondat Ein Hod cu dorința de a îmbina arta înaltă cu arta aplicată. Acest lucru a fost evident în atelierele pe care le-a înființat în sat și în modul în care și-a încurajat studenții. A fost interesat în special de sculptura ceramică și de utilizarea acesteia în clădirile publice.

Ultimii douăzeci de ani din viața sa au fost foarte productivi atât în domeniul artelor plastice, cât și în domeniul public. A condus lupta pentru conservarea Vechiului Jaffa, a lucrat pentru promovarea Ein Hod și a scris despre multe dintre problemele care îl preocupau. În 1967 a primit Premiul Israelului, ca expresie a aprecierii statului pentru munca sa de o viață.

Marcel Janco a murit la 21 aprilie 1984. El a lăsat o mare moștenire care include picturi în ulei, desene cu multe subiecte, precum și texte, schițe, planuri de arhitectură și o mare moștenire care va fi cercetată pentru mulți ani de acum încolo.

Vernisajul ”Marcel Iancu - de ce un miracol” la Muzeul Brukenthal până pe 30 iulie

Ultima oră

Comentariul meu

Publică