Cercetările realizate recent de doi istorici sibieni, Răzvan Pop – directorul Bibliotecii Astra – și Claudiu Munteanu, au expus informații inedite despre Sibiu, pe care prea puțini locuitori le-au auzit înainte. Sibiul a avut un port, cu trei secole în urmă, fiind și prima construcție hidrotehnică modernă din țară, înaintea celei consacrate de pe Bega.
„Portul orașului Hermannstadt (Sibiu) din anul 1703”, este lucrarea scrisă de cei doi istorici din Sibiu și se referă la un circuit hidrotehnic complex și unic care s-a construit în Sibiu cu cel puțin două decenii înainte. Portul Sibiului avea scopul de a facilita construcția construcţia citadelei. Istoricul Răzvan Pop ne-a dezvăluit care era utilitatea portului la vremea respectivă și de unde a plecat ideea realizării unui port.
„Pentru a construi o astfel de fortificație ai nevoie de cărămidă și ai nevoie de materialele care formează cărămidă – nisip, pietre, plus lemn. Sibiul nu avea toate acestea. Nu avem carieră de piatră la doi pași și atunci trebuiau aduse de undeva. Cel mai aproape era zona dintre Gura Râului și Poplaca, unde erau carierele de lut, nisip și piatră. Este mult mai scump să umpli zeci, sute de care decât transportul pe apă care însemna o plută trasă de un cal sau doi care venea ușor către Sibiu. Dar ca să ai așa ceva trebuie să ai un curs drept și Cibinul era sinuos. Inginerii militari austrieci au venit cu soluția de a face un canal care pornește din Gura Râului”, spune Răzvan Pop.
Cum funcționa Portul Sibiului
Canalul se desprindea la aproximativ 1 kilometru deasupra localităţii Gura Râului de Cibin (care îl alimenta), trecea aproape prin mijlocul satului unde avea două extensii, aici făcându-se deja 2 lucrări de lărgire a canalului. De aici se întindea mai departe pe o lungime de 13 kilometri, peste câmpii și trecerea pe lângă dealul Măgurii şi la nord de comuna Poplaca pe lângă pădurea din Turnişor. Canalul se termina într-un „port” în „Livada Măcelarilor”. Apa se aduna în bazinul principal.
În cadrul Portului Sibiului existau 37 de puncte de triaj naval situate în intervale neregulate ce permiteau o circulaţie bună şi evitarea bărcilor pe canal, lat de aproximativ 6 metri. Canalul avea o lungime de 7190 de stânjeni vienezi, cu lăţimea de 20 de stânjeni vienezi, iar extensiile aveau o lăţime dublă, şi nu i se poate calcula adâncimea. În 1888 se mai putea observa canalul până la dealul Măgura.
Conform informațiilor din cercetarea realizată de cei doi istorici, descărcarea avea loc în bazinul secundar pe laturile de pe partea stângă, bărcile descărcate fiind trase la edec pe partea dreaptă, pe braţul în unghi drept până în bazinul principal. În bazinul mare, bărcile golite alcătuiau convoaie de câte 10 bărci, fiecare staţionând la câte un cheu. Se aştepta până se forma un număr de 10 pentru alcătuirea unui convoi.
Mai apoi, convoaiele erau trase la edec din bazinul mare pe canal până la Gura Râului. Aici fiecare barcă era încărcată cu piatră 43 şi apoi era adusă singură în aval pe canal, pe acelaşi traseu. În momentul în care ultima dintre cele 10 bărci de transport care alcătuiau un convoi cobora în aval, un alt convoi format tot din 10 bărci goale pornea din bazinul principal. În răstimpul în care aceste 10 bărci urmau să fie încărcate, celelalte 10 ar fi fost descărcate în bazinul secundar, spun cercetătorii.
Puternica fortăreață din Sibiu nu a fost finalizată
Pentru realizarea acestui proiect a fost angajat inginerul imperial Mirando Visconti care, împreună cu Johann Conrad Predtscheiner şi Stefan Welzer au cartografiat cetatea și împrejurimile acesteia. Planul a fost adus la cunoștința împăratului Leopold I în 1702. , iar proiectul a fost aprobat pe 27 aprilie 1702.
Inginerul imperial Mirando Visconti a realizat un canal navigabil pentru a ajuta la construcția celei mai puternice fortărețe a Sibiului, cu scopul de a consolida oraşul Sibiu. În urma realizării ansamblului defensiv, oraşul ar fi beneficiat de cea mai puternică fortăreaţă din Transilvania, citadela cu cinci colţuri urmând să se întindă pe toată suprafaţa de teren dintre zidul cetăţii medievale şi Parcul Arinilor de mai târziu, se arată în lucrarea de cercetare a celor doi istorici sibieni.
Construcția însă nu a apucat să fie finalizată din lipsa banilor și a răscoalei curuților (haiducilor) îndreptată împotriva stăpânirii habsburgice din Ungaria și Transilvania. Cu toate acestea, canalul a fost folosit câteva decenii. Construcţia ar fi trebuit să fie realizată în 3 ani de 3.000 de muncitori proveniţi din toate comitatele şi scaunele Transilvaniei. Costul estimat al construcţiei era de 450.000 de galbeni.
Cea mai puternică fortăreaţă, citadela cu cinci colţuri, urma să se întindă pe toată suprafaţa de teren dintre zidul cetăţii medievale şi Parcul Arinilor din prezent. Din cauza lipsei banilor, s-a realizat decât un val de pământ, platforma de artilerie și rețeaua de aprovizionare cu apă, după cum au descoperit cercetătorii.
În prezent, urmele construcției sunt puține deoarece în ultimii ani s-au ridicat imobile pe
strada Cioran nivelând valul care era vizibil aici în trecut. Unica parte a valului, mult netezită, se află în dreptul Casei Armatei. De asemenea, a fost acoperit și de construcții precum: Biserica din Groapă, Complexul Campus, sediul Centrului „Junii Sibiului”, dar și nenumărate alte construcții edilitare și private: străzi, blocuri și case.
„În concluzie, la Hermannstadt (Sibiu), la începutul secolului al XVIII-lea, a fost
proiectat şi construit un circuit hidrotehnic complex, unic în interiorul arcului carpatic în
stadiul actual al cercetărilor. Această construcţie este cu atât mai importantă cu cât a fost
realizată cu mai mult de două decenii înainte ca mareşalul Claudius Mercy să dispună
începerea lucrărilor de canalizare şi navigabilizare a cursului Begăi, lucrare socotită a fi
fost prima lucrare hidrotehnică modernă de pe teritoriul actual al României”, potrivit Claudiu Muntean și Răzvan C. Pop, în lucrarea Portul orașului Hermannstadt (Sibiu) din anul 1703”