În 30 de ani, Romania nu a reușit să dezvolte un sistem competitiv pentru colectarea, comercializarea şi procesarea producţiei agricole. Cei mai afectați fiind micii fermiri care nu au unde să-și vândă produsele. Da, câteva cooperative s-au format şi, da, pieţele agroalimentare s-au extins. Însă, în plină pandemie de coronavirus, micii fermieri au rămas izolaţi. Legumele, carnea, laptele rămân pe stoc, fără a ajunge la consumator. Iar micul fermier o duce tot mai rău, dar nici nu face nimic să-i fie mai bine, aşteptând intervenţia statului şi refuzând cooperarea cu alţi producători.
De-a lungul timpului, cererea s-a schimbat, iar piaţa s-a „adaptat“. Dacă până în urmă cu câţiva ani erau la mare căutare fructele şi legumele de import, mai frumoase, mai ieftine – sunt subvenţionate de statele de unde provin – şi mai rezistente, acum sunt la mare căutare fructele şi legumele autohtone. Atât de căutate, încât comercianţii nu ezită să falsifice etichetele, vânzând importuri drept produse româneşti: pe drumul spre Giurgiu se vând pepeni – abia aduşi din Turcia şi Grecia – sub eticheta „de Dăbuleni“, cu mult înainte ca adevăratele lubeniţe olteneşti să se coacă. Mai mult, aşa cum a demonstrat un fermier din Olt, o reţea de supermarketuri a vândut roşii din Turcia şi ardei gras din Macedonia marcându-le drept „produs românesc“. În aceste condiţii, ar putea părea paradoxal că micii fermieri au ieşit din nou să protesteze, pe 12 august, cerând Guvernului „deblocarea şi ieşirea din această situaţie critică şi fără precedent în care se află ţăranul şi ţăranca din România, ferma de familie şi gospodăria ţărănească“. Reprezentanţii Uniunii Salvăm Ţăranul Român au acuzat lipsa de viziune şi de programe pentru micii fermieri, care sunt în pragul falimentului. „Importurile masive de produse agroalimentare, în special legume şi fructe, au sufocat producţia internă. Lipsa de viziune şi de programe pentru Micul fermier, nestimularea în mod real a asocierii în vederea integrării producţiei interne în lanţul scurt de aprovizionare au dus Ferma de Familie în pragul falimentului“, afirmă organizatorii protestului.
Cum s-a ajuns aici
De ce a ajuns în această situaţie România, săraca ţară bogată din sud-estul Europei? Pentru că avem parte de o fărâmiţare extrem de mare a pământului arabil, după cum au explicat pentru „Weekend Adevărul“ specialiştii în agricultură. „Plecând din anii 1990, când efectiv fostele CAP-uri au fost dezmembrate şi pământul a fost distribuit, avem o perioadă de circa 31 de ani în care parcelele de pământ arabil şi-au schimbat proprietarii, au fost transferate între ferme cu voinţa proprietarului şi astfel aceasta fărâmiţare s-a menţinut şi chiar s-a acutizat de-a lungul timpului“, a declarat Cezar Gheorghe, consultant al Clubului Fermierului Român şi Owner Romanian Agri Column, care a trecut în revistă date oficiale care arată cât de gravă este fărâmiţarea pământului în România după destinaţie. În ţară există un număr de aproximativ 8 milioane de hectare cu destinaţie către cultură mare intensivă, un număr de peste 4 milioane de hectare de păşuni şi fâneţe şi circa 0,3 milioane de hectare cu diverse destinaţii. „Fără să trecem mai departe, vom zăbovi un pic şi să ne aplecăm asupra numărului ce exprimă suprafaţa păşunilor şi a fâneţelor. Aici regăsim foarte multe izlazuri săteşti şi comunale. Totul ar fi în regulă dacă ele ar avea într-adevăr această destinaţie. Însă extrem de multe dintre ele sunt efectiv terenuri lăsate în paragină, aşa-numitele pârloage, fără vreo intervenţie asupra lor, fără minimă întreţinere“, susţine specialistul.
Terenurile lăsate în paragină, o mină de aur
Una dintre problemele agriculturii din România este numărul extrem de mare al păşunilor abandonate, problemă care este una dintre consecinţele unui lanţ vicios: din cauza scăderii gradului de populare a satelor a scăzut şi numărul animalelor, aşadar mai puţine guri care ar avea nevoie de păşune. Dacă numărul hectarelor cu destinaţie „cultură mare“ ar creşte, România ar genera mult mai multă valoare adăugată pe întregul lanţ. În loc să nu avem niciun beneficiu de pe multe dintre aceste suprafeţe, ele ar putea genera hrană pentru destinaţiile ce o cer sau ar putea suplini necesarul intern în destinaţie umană sau furajeră. Mergem mai departe şi ne aplecăm cu multă acurateţe asupra atomizării (n.r. – fărâmiţarea terenurilor) la nivel naţional. Aici întâlnim cifre ce ridică foarte multe semne de întrebare, cifre ce încep şi nu se mai termină, raportate la nivelul suprafeţei arabile totale şi al producţiilor agricole din România. „Concluzia stârneşte îngrijorare! Avem 2,48 milioane de proprietari de pământ ce îşi împart 1,5 milioane de hectare, cu o medie de 0,62 ha. Alte 600 de mii de proprietari cultivă peste 2 milioane de hectare, cu o medie de 3,1 ha/proprietar, în timp ce alte 263 de mii de proprietari deţin 2,5 milioane de hectare, cu o medie de 9,59 ha/proprietar. Mai sunt 6.000 de proprietari ce deţin 418.000 de hectare cu o medie de 70 de hectare, iar ultimul grup cu peste 12.000 de fermieri ce lucrează aproape 6 milioane de hectare cu o medie de 485 ha/fermier“, a spus consultantul.
Număr de proprietari = număr de votanţi
Ce ne arată această statistică? O situaţie incertă a unui număr de 3.578.000 de hectare gestionate de un număr de 3.140.000 de proprietari, care au o producţie de subzistenţă, efectuată cu un minimum de lucrări agricole, cu o tehnologie ce se află în urmă cu 30 de ani. „Foarte mulţi dintre proprietari dau terenurile în arendă, dar nu garantează disponibilitatea de a lăsa acest teren pentru a fi lucrat prin contracte pe perioadă îndelungată. Foarte mulţi dintre proprietari nu lucrează terenurile, acestea fiind lăsate la voia întâmplării“, ne-a declarat consultantul. Categoriile proprietarilor care deţin teren arabil continuă cu un grup ce deţine o suprafaţă de 2.500.000 hectare şi care desfăşoară o agricultură de subzistenţă fără tehnologie modernă. A patra categorie generează, de asemenea, un grup cu o pondere de 70 de hectare, ce înţeleg agricultura intensivă, însă dimensiunea medie a fermei nu-i ajută în accesarea de suport financiar şi dezvoltare din cauza gradului de mărime şi a expunerii negative pe fondul de distribuţie comercială. Astfel, grupul acesta creează valoare lanţului comercial intermediar ce duce la trecerea prin 3-4 mâini a producţiei şi, în acest fel, fiscalizarea nu este vizibilă. Cât despre grupul celor care lucrează peste 100 de hectare, aici regăsim o pondere mare a pământului arabil românesc. În acest caz, regulile se schimbă, dependenţa de organisme de creditare este evidentă şi, astfel, valoarea adusă lanţului de distribuţie şi fiscalizări este foarte pronunţată. Fără a insista prea mult pe acest grup exponenţial pentru Agribusiness-ul românesc, specialistul a spus că el intră în divergenţă cu celelalte grupe expuse mai sus. Aşadar, aici este vorba numai despre expunerea fiscală şi ponderea numărului mare al celorlalte trei grupe vs grupul celor ce lucrează peste 100 de hectare. „Alt factor ce determină clivajul este cel tehnologic, unde grupul celor ce lucrează peste 100 ha determină în orice moment progresul tehnologic prin instrumentele moderne pe care le adoptă şi prin continua upgradare la tot ceea ce ştiinţa pune în circuitul comercial. Autorităţile nu au sisteme şi probabil nici dorinţa necesară. Gândiţi-vă la ceea ce înseamnă numai ca factor politic cifra totală a proprietarilor din cele trei grupe cumulate, 3.410.000 de proprietari. Exact un număr de voturi şi votanţi. Este efectiv doar adevărul şi nu trebuie să supere pe nimeni. Factorul politic nu poate şi probabil că nici nu doreşte să deranjeze o masă importantă de potenţiali votanţi”, a încheiat Cezar Gheorghe.
Micii agricultori preferă să-şi arunce legumele la gunoi, decât să le vândă la preţ mic
Producătorii români de legume nu au şanse să reziste pe piaţă dacă nu se asociază. Nu au predictibilitate, nu pot primi credite bancare, uneori câştigă mai mulţi bani, alteori îşi aruncă recoltele. Aceasta nu este o modalitate de lucru sustenabilă, potrivit unei ample analize realizată de Cooperativa „Ţara Mea“. Dacă facem un calcul pe un an întreg, în varianta cooperativei, în care toată marfa este valorificată, orice producător va câştiga mai mult decât dacă rămâne pe varianta „la noroc“. Din păcate, micii producători rămân în continuare reticenţi la cooperare, aleargă după câştiguri rapide şi, la final, pierd atât ei, cât şi consumatorii, care sfârşesc prin a cumpăra mărfuri de import.
Câştigător: marfa de import
În goana după preţuri mari, mulţi producători uită că, de fapt, este mai important să-şi valorifice recolta în întregime, decât să se bucure de beneficii de moment. Când se trage linie la final de an, cel mai mult contează să ieşi pe plus şi să ai vândută toată marfa. De la vârfurile de preţ specifice începutului de sezon şi până la câteva zeci de bani pe kilogram, nu este cale lungă, iar de multe ori trecerea are loc brusc şi dramatic. Adevărul este că, fără preţuri competitive, România riscă să fie invadată de mărfuri de import, care oricum au o pondere însemnată chiar şi în plin sezon. Florin Burculescu, preşedintele Cooperativei „Ţara Mea“, prezintă, pentru „Weekend Adevărul“, care este situaţia micilor producători români: „Realitatea este că avem două categorii de mici producători români. Unii care acum încep, au o viziune pentru viitor, cred în predictibilitate, au un plan de dezvoltare, eventual au în desfăşurare proiecte pe fonduri europene şi sunt interesaţi să îşi asume colaborări pe termen lung. În extrema cealaltă se află producătorii oportunişti, care s-au zbătut pentru un loc în piaţă şi care nu cred în colaborări win-win (n.r. – câştig pentru ambele părţi) pe termen lung. Din păcate, cu toate eforturile noastre, aceştia din urmă sunt oamenii pe care nu te poţi baza. S-a întâmplat de mai multe ori să crească preţul de la o oră la alta, să încurce contractele în desfăşurare, să se bucure astăzi la un leu în plus, fără să înţeleagă că oportunismul şi predictibilitatea nu merg mână în mână. În cele mai multe cazuri, acestea au fost legumele româneşti aruncate. Pe termen lung, orice legumicultor poate face un calcul şi poate vedea că ar câştiga mai mult, cu mai puţin efort, pe un contract ferm anual, decât să alerge după un preţ mai mare într-o zi“.
Segmentele de piaţă deficitare, o oportunitate
În ultimii ani au fost destul de frecvente situaţiile în care toată lumea s-a înghesuit să înfiinţeze o anumită cultură, orientându-se după cererea din anul anterior, sau pentru a beneficia de programele de spriijn guvernamentale. Ne referim la tomate, în mod special, dar şi la castraveţi, cartofi timpurii şi varză, culturi care au dat mari bătăi de cap legumicultorilor, nevoiţi să arunce recolta sau chiar să o distrugă în anumite sezoane, în absenţa cumpărătorilor. „Poate că a venit momentul ca fermierii să înţeleagă că nu mai pot să mizeze ani la rând pe aceeaşi cultură, că este nevoie de o diversificare a ofertei şi, din fericire, sunt destule segmente de piaţă neacoperite. De ce să nu acorde o atenţie mai mare unor culturi la care oricum nu reuşim să acoperim cererea din producţia internă şi pentru care există solicitări, inclusiv din partea sectorului de procesare, aşa cum se întâmplă la vinete sau, de ce nu, ardeiul gras, de departe mult mai rentabil decât roşia sau castravetele. N-ar fi rău nici ca producătorii noştri să se orienteze să scoată pe piaţă marfă în perioadele în care practic nu există ofertă la anumite legume, atunci când se face trecerea de la un ciclu de producţie la altul, cum se întâmplă la tomate, de exemplu. Şi nu este singura situaţie de acest fel, de pe urma căreia ar putea să câştige“, a subliniat Florin Burculescu.
Valoarea roadelor pământului, doar printr-o alianţă
Specialiştii în agricultură au explicat pentru „Weekend Adevărul“ ce avantaje ar avea România dacă micii producători s-ar constitui în cooperative. „Vorbim despre predictibilitate în procesele comerciale generate de grup. Într-o formă de cooperare modernă, deciziile se iau de oameni mandataţi cu expertiză tehnică şi experienţă, ce ştiu a susţine interesele cooperativei. În Franţa, de exemplu, există angajaţi ai cooperativelor, traderi (n.r. – persoană care tranzacţionează pe pieţele financiare pentru sine sau în numele altei persoane sau organizaţii) pentru vânzarea producţiei, ce sunt extrem de conectaţi la fluxurile comerciale locale şi globale, ce ştiu a exprima valoarea generată de către membrii prin mărfurile pe care le pun la dispoziţie. De asemenea, există oameni cu pregătire specifică şi extrem de bine informaţi ce generează achiziţiile de inputuri – seminţe, îngrăşăminte, produse pentru protecţia culturilor – ce generează plus valoare în funcţie de deciziile pe care le iau pentru cooperativă“, a explicat Cezar Gheorghe.
Încrederea în comerţul mare
În ce priveşte încrederea în lanţul comercial şi implicit maturizarea relaţiilor comerciale, specialistul a subliniat că România suferă enorm de mult în acest sens şi Clubul Fermierilor Români a iniţiat proiectul „Concorde“ pentru a maturiza relaţiile contractuale dintre fermieri şi cumpărători. „Suntem un partener de dialog respectat şi echilibrat, iar această iniţiativă va maturiza relaţiile contractuale. Ţinta finală a acestui demers este încrederea între părţi. România trebuie să se maturizeze, părţile trebuie să se reconcilieze şi să se bazeze una pe cealaltă pentru că trebuie să avem imaginea unui Organism simbiotic, în care unul generează, iar celălalt consumă, returnând valoarea adăugată“, a spus expertul. Asocierea generează şi avantaje fiscal-financiare pentru membrii săi. „În afară de facilităţile fiscale legiferate pentru membrii unei cooperative, aceasta din urmă poate accesa capital de lucru în funcţie de ceea ce generează ca expunere în plan comercial. Aceste fluxuri pot fi dirijate către extinderea capacităţilor operaţionale în cadrul cooperativei, precum şi dezvoltarea unor facilităţi de procesare ce generează plus valoare în lanţul comercial naţional şi de export. Astfel se poate produce o creştere organică, cu beneficii financiare pentru membrii cooperativelor. Avem, deci, un cumul de avantaje ce se convertesc financiar. Să nu uităm că, în 2021, România a generat o recoltă extraordinară – acest lucru trebuie să dea de gândit tuturor fermierilor. Fiecare trebuie să înţeleagă rolul şi locul său în sistemul de hrănire a ţării şi a lumii. Fiecare fermier trebuie să îşi înţeleagă importanţa ca actor ce generează hrană şi dependenţa regiunilor apropiate sau îndepărtate de România ca origine. E un moment în care am arătat potenţialul şi aparent ne mirăm şi noi de el în acest moment. După euforie, însă, trebuie să vină «momentul de Discrenum», acel moment în care se ia decizia. Încotro? Dorim să fim controlaţi sau să controlăm? Dorim să fim ca până acum, martorii şi, implicit, figuranţii unui sistem divide et impera? Sau dorim să controlăm sistemul şi să fim actorii principali? Fermierii români pot genera sisteme de vânzare şi aprovizionare, pot controla fluxuri comerciale, pot genera enorm de multă valoare roadelor pământului românesc. Pentru acest lucru trebuie doar să înţeleagă şi să accepte Alianţa unei Cooperative şi mandatarea unor experţi pentru a le reprezenta interesele. Nu poţi spune că te pricepi la toate şi nu poţi uita de alianţă când te întâlneşti cu pământul tău drag pe care-l lucrezi”, a subliniat Cezar Gheorghe.