Vă anunțam acum câteva zile expoziția Purcăretiada, semnată de regizorul, dramaturgul și poeta Crista Bilciu, expoziție accesibilă publicului în holul Universității ”Lucian Blaga” din Sibiu, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Crista Bilciu a fost ucenic alături de regizorul Silviu Purcărete și a ajutat la punerea în scenă a trei mari spectacole ale acestuia: ”Călătoriile lui Gulliver” – Teatrul Național ”Radu Stanca” – premiera 26 mai 2012 (premiera națională în cadrul FITS) și 17 august 2012 (premiera mondială la Edinburgh International Festival), ”Oidip” – Teatrul Național ”Radu Stanca” – premiera 13 iunie 2014 și ”O furtună” – Teatrul Naţional din Craiova – premiera în 18 februarie 2012. Munca alături de marele regizor a fost inspirația pentru expoziția sa, ce reunește atât portete de mici dimensiuni cât și lucrări monumentale ce surprind într-un cadru suprarealist personaje reale, fantastice, mitologice, toate subsumate unui Silviu Purcărete văzut ca un ”păpușar cosmic” de destine. Am avut plăcerea de a îi lua un scurt interviu Cristei Bilciu (o vedeți în imagine de mai sus, încadrată de Octavian Saiu și Ofelia Popii), în marginea acestei expoziții.
Ora de Sibiu: Probabil că toată lumea te întreabă asta, cum e să lucrezi ca asistent al unui regizor de talia lui Silviu Purcărete?
Crista Bilciu: Mi-am dorit să ucenicesc la dl. Purcărete nu datorită taliei dumnealui, ci pentru că rezonam foarte tare cu spectacolele sale şi, urmărindu-i acum câțiva ani o conferință în cadrul unui alt festival, m-a surprins cât de sincer şi deschis dialogului era. Iar experiența a fost năucitoare. De asta am şi ales să nu o exprim prin cuvinte, pentru că nu se poate exprima prin cuvinte. În primul rând, mi-ar lua o viață de om. În al doilea rând, unele lucruri nu trec neapărat prin rațiune, ca să poată fi fixate prin cuvinte. Ar fi şi păcat.
OdS: Când ai reușit să mai și desenezi, să faci atâtea schițe cu el și lumea imaginată de el?
C B: Desenele le mâzgăleam fără să-mi dau seama pe textul spectacolului sau în caietul de notițe. Aveam şi un caiet cu acuarele, dar pe vremea aceea nu eram deloc preocupată de desen şi mai şi credeam (greşit!) că în viață nu poți să faci mai multe lucruri foarte bine, trebuie să alegi. M-am apucat de desenat abia anul trecut şi, pentru că trec printr-o etapă de schimbare în ceea ce priveşte relația mea cu teatrul, mi-am concentrat elanul creator pe experiența aceasta a lucrului cu dl. Purcărete, pentru că abia acum, la distanță în timp şi prin intermediul culorilor, pot înțelege mai bine tot ce s-a întâmplat şi învăța tot ce am de învățat. Acum culorile sunt un instrument de analiză, nu mă mai interesează cât de bine le ştiu folosi.
OdS: Am fost surprinsă să descopăr că, pe lângă regie, dramaturgie, poezie, Crista Bilciu, desenează. Unde ai situa această pasiune în topul preferințelor tale?
C B: Nu mă consider nici dramaturg, nici poetă, nici regizor sau altceva. Eu sunt Crista pur şi simplu şi simt nevoia să mă exprim prin diverse mijloace. Important e ce am de spus, nu dacă o fac prin intermediul actorilor, al cuvintelor sau al culorilor. Mă simt norocoasă că am mai multe unelte, pentru că nu toate sunt afectate de schimbările social-financiare prin care trece țara asta în care cultura e mereu desconsiderată de guvernanți. Trebuie doar să am curajul să folosesc uneltele astea. Asta e lecția pe care simt că am învățat-o anul acesta la Festivalul de Teatru de la Sibiu.
OdS: Ai în plan și alte expoziții? Poate chiar inspirate din ce se întâmplă la Sibiu?
C B: Pentru mine „Purcăretiada” este un fel de work in progress, mai am multe de „colorat” până să îmi golesc tolba, voi mai adăuga lucrări. Numai să am unde să le expun, ele fiind destul de mari (unele au 3 metri). Dar am şi alte lucrări terminate, tot de dimensiuni mari, inspirate din celelalte întâlniri teatrale importante pentru mine: cu Sanda Manu, Cătălin Naum, Alexander Hausvater, Alexandru Dabija. Acum e o perioadă nu prea bună pentru teatru, bugetele s-au tăiat drastic, aşa că sunt puține şanse să mai lucrez ca regizor în următorul an -şi trebuie să mă exprim cumva, aşa că voi scrie şi voi desena. Tot o formă de spectacol sunt şi astea.
OdS: În desenul cu oamenii la masă, în prim-plan ești tu, cred că îl recunosc pe Dragoș Buhagiar, cine sunt ceilalți?
C B: Tabloul cu dl. Purcărete, Dragoş Buhagiar, Vasile Şirli, Constantin Chiriac mâncând nu numai că s-a întâmplat exact aşa, dar chiar era o scenă obişnuită după repetițiile la „Oidip”. Repetițiile se continuau până târziu cu discuții despre lucrul la spectacol, apoi despre teatru şi despre viață în general, iar pe masă era caş, ceapă verde, uneori şi mâncăruri sofisticate, pentru că şi dlui Purcărete şi lui Dragoş Buhagiar le place să gătească. Pe atunci mă simțeam cumva ca un biet muritor care a nimerit în mod fantastic la masa zeilor. Nu simțeam că merit locul acela, îmi era foarte teamă că nu voi putea învăța destul, că nu voi reuşi să fac meseria, că nu mă voi putea ridica la nivelul şansei care mi s-a dat. Când am terminat schițele pentru lucrare, am observat că îmi luasem, fără să-mi dau seama, ca model, „Cina cea de taină”.
OdS: Și, încă o întrebare: este Silviu Purcărete un devorator de oameni, așa cum apare în desenele tale?
C B: Aşa a fost pentru mine lucrul cu Silviu Purcărete:Sau, dimpotrivă, eram mai mult eu însămi decât înainte. Ce norocoşi suntem când întâlnim burți din care să renaştem!
