Crescut într-o familie în care baschetul se servea la micul dejun, prânz, cină și gustările dintre principalele mese, Dan Fleșeriu și-a croit cu multă muncă și trudă drumul spre cariera de antrenor.
Primit cu neîncredere chiar și de către noi cei din mass-media locală, ca și tehnician principal la CSU Sibiu, sibianul get beget le-a dat tuturor scepticilor peste nas și antrenează cu sufletul și cu pasiune cea mai galonată echipă de club din istoria recentă a sportului sibian.
Prosport a dedicat un articol superb actualului antrenor de la CSU Sibiu. Când a devenit clar că Dan Fleşeriu va face antrenorat în baschet, tatăl, Mihai Fleşeriu, un reputat tehnician în sportul inventat de James Naismith şi făcut mare de O’Neal, Johnson, Jordan ori LeBron, a oftat, dar a lăsat protestele.
Pierduse parcă o serie lungă, de şapte, în care încercase şi dur, şi argumentat, şi cine mai ştie cum să îl descurajeze în a opta pentru o carieră în baschet pe puştiul său. Era meritul şi vina sa că Dan iubea mingea portocalie, pentru că el îl luase în cantonamente lungi la munte, el îi înlocuise în urechi beat-ul hiturilor momentului cu atât de caracteristicul ritm al mingii care atinge violent parchetul în timpul driblingurilor, un ritm acompaniat de scârţâitul ghetelor uzate de sute de repetări ale atacurilor.
Mai erau şi discuţiile lungi de acasă cu soţia sa, şi ea antrenoare de baschet, cele care deveniseră scenetele favorite ale lui Dan. Când Dan se antrena sub comanda sa, îl trimisese de multe ori acasă. Dar…
“Au început discuţii lungi şi multe, serioase, despre cum ar trebui să arate un antrenament sau o echipă. Care sunt poziţiile, unde trebuie să joace jucătorii. Am avut, la început, diferenţe de opinie foarte mari! Au fost chiar şi câteva certuri în care nu ne puneam de acord deloc! Pe una o ţin minte perfect: la mine, singurul pivot mare pe care îl aveam în echipă juca foarte des în afara căciulii, nu aproape de inel. Şi tatăl meu spunea că nu se poate aşa ceva, că pivotul trebuie să joace în interior! Eu – nu, nu, nu!, pentru că înţelesesem că viitorul ei nu va fi doar de pivot. Tata mă contra – ce e aia extremă înaltă? nu! După vreo doi ani, a plecat în Statele Unite, unde e stabilit fratele meu, a văzut o mulţime de meciuri la Colegiu şi în ligile inferioare, iar când a venit înapoi, după vreo două săptămâni, mi-a zis că am avut dreptate, că baschetul s-a schimbat şi că nu o să mai zică niciodată nimic”, încheie povestirea râzând, cu un licăr în privire, Dan Fleşeriu.
“Aunci, da, s-a lăsat convins de lucrurile astea. Pur şi simplu, eu aşa simţeam că ar trebui să meargă lucrurile, nu neapărat că aş fi urmărit ceea ce se juca pe plan internaţional. Mă bucur că am reuşit să am dreptate atunci. Evident, erau multe, multe discuţii, din care am avut multe de învăţat. Au fost lucruri pe care nu am vrut să le fac, dorind să fiu independent, după care, după mulţi ani, am revenit şi le-am zis alor mei – trebuia să fac planul ăla de lecţie, trebuia să fac progresiv – aşa cum aţi zis voi despre ACEL procedeu tehnic. Uite, jucătoarea nu face corect pentru că nu am respectat paşii pe care voi aţi încercat să îmi explicaţi că trebuie să îi fac şi eu nu i-am făcut. Meseria asta, în general, nu cred că se învaţă la şcoală, ci mergând foarte mult printre antrenori, văzând foarte multe meciuri, discutând cu o mulţime de antrenori, indiferent de câtă experienţă au – cred că meseria asta se fură”, se auto-analizează antrenorul liderului la zi din Liga Naţională de Baschet (12 puncte, la egalitate cu U-BT Cluj, cu 5 victorii şi 2 înfrângeri în sezonul regulat). Astfel de poveşti pot spune şi Luceştii, şi Anghel şi Edi Iordănescu, ori Cesare şi Paolo Maldini, despre cum decurge o discuţie tată-fiu.
Povestea de dragoste numită CSU Sibiu
Aşa a început un drum lung, dar alimentat de pasiune, într-un adevărat fief al baschetului, în care sezonul este început cu 1200 de abonamente vândute.
“CSU Sibiu a fost întotdeauna CSU Sibiu, de când a fost în LN. Sunt zeci de ani, deja. Continuitatea asta s-a transmis la nivel de suporteri, din generaţie în generaţie. Sunt copii sau nepoţi ai primilor suporteri care vin deja la baschet, stau în tribună cu galeria şi cântă. În galerie vezi oameni de 50-55 de ani, care stau alături de tineri de 20 de ani, alături de copii. Se transmite mai departe lucrul ăsta. Este comparabil, cred, cu Anglia, unde se transmit din generaţie în generaţie abonamentele la echipa favorită. La noi, se transmite emoţia”, spune Fleșeriu.
În familia Fleşeriu, s-a predat ştafeta ca în “Clanul Grasu”, familia discobolilor României. Acolo ştafeta a plecat de la Nicoleta – de patru ori medaliată la Mondialele de Atletism în proba de disc şi Costel – finalist olimpic tot la disc, care mai apoi şi-a antrenat viitoarea soţie, ajungând la fiul lor, Ştefan, care a fost aproape de a le urma în cuşca de aruncări, antrenându-se ca junior la sportul părinţilor, înainte de a se îndrăgosti de baschet, un sport pentru care înălţimea îl recomandă mai bine.
Pentru Dan Fleşeriu, ai spune că a fost scris în stele să fie antrenor de baschet. Pentru că un magnet extrem de puternic avea o putere incredibilă asupra sa. “Am fost la toate meciurile de acasă ale lui CSU când eram mic, dar niciodată în galerie. Niciodată în partea strong a galeriei, cel puţin. Dar încurajam echipa! Cum să nu? Eu însă întotdeauna am stat alături de banca lui CSU, sau de banca adversarilor. Eram foarte curios să ştiu ce vorbesc antrenorii, ce vorbesc jucătorii între ei, ce o să facă. Dar în baschetul de performanţă am ajuns prima dată ca arbitru. Chiar şi în vremea aceea, dacă nu era meciul meu, nu stăteam în dreptul mesei arbitrilor, ci stăteam aproape de una dintre bănci”, povesteşte pentru Proport Dan Fleşeriu, un adevărat lider al comunităţii sportive din Sibiu, care, joi a împlinit 44 de ani.
Dacă ai jucat baschet în Sibiu, cel mai probabil ai învăţat ceva de la Fleşeriu. De la Mihai şi Maria, sau de la Dan – actualul antrenor al uneia dintre candidatele la titlu în LNBM, CSU Sibiu.
Citiți continuarea pe prosport.ro