A murit Stela Popescu, o femeie specială, cu un nume atât de comun. A fost întruparea artistului născut, care a „ars” pentru oamenii în mijlocul cărora a trăit.
Stela Popescu a fost o conștiință trează, care n-a ațipit pe laurii gloriei lumești – nici chiar în „epoca de aur”. A fost o doamnă dăruită cu minte înțeleaptă și suflet generos, până la adânci bătrâneți. Avea aproape 82 de ani, dar mai avea și multe de spus. Ne-a lăsat numeroase testamente, artistice și morale.
Unul din ultimele testamente, între cele morale, l-a dedicat educației și învățământului public ajunse la cote valorice incredibil de joase, în comparație cu menirea pe care o au într-o societate. Bine, cel puțin, că monologul-testament a fost filmat. Din interpretarea dureros de realistă a doamnei Stela, vor putea și generațiile viitoare să înțeleagă originea dezordinii și climatelor absurde social-politice, de care România a avut parte în ultimul veac.
De aceea, deloc întâmplător și pe bună dreptate, se spune că plecarea Stelei Popescu, la cele veșnice, a lăsat un gol imens. Și cum n-ar fi așa, când se vede și se simte la tot pasul, de la opincă și vlădică, până la învățații și aleșii poporului, nevoia de conștiințe treze! Și totul pentru că din cei mulți deveniți „bunuri publice”, prea puțini pot fi și modele de interes public. Boala e veche, dovadă că, și în lumea artiștilor, de la Constantin Tănase, până azi, n-am avut parte de un asemenea model, artist desăvârșit și cetățean responsabil, de talia și popularitatea Stelei Popescu.
Dumnezeu s-o odihnească în rândul drepților Lui iubitori de oameni!