SALVAȚI PĂLTINIȘUL DE IMAGINEA „CHERMEZEI TURISTICE”!

În 2008, am publicat un comentariu despre starea jalnică a stațiunii Păltiniș, perla Cindrelului. Erau impresiile culese cu ocazia unei vizite, în care am însoțit niște oaspeți de familie. Nu trebuie să mai spun ce sentimente m-au încercat. Probabil, cam aceleași care l-au încercat și pe fondatorul revistei săptămânale Dilema veche, dl Andrei Pleșu, la ultima sa plimbare prin Păltiniș, și i-au inspirat articolul „Constantin Noica n-ar mai fi ales Păltinișul”,  din ediția curentă, 17-23 august 2017. La interval de aproape zece ani, stațiunea pare la fel, adică ieșită din atenția administrației publice sibiene. Precizez, pentru a nu apărea interpretări eronate: mă refer la autoritățile sibiene locale și județene responsabile de soarta stațiunii, respectiv de strategia renașterii uneia din cele mai frumoase stațiuni montane din România. În plin sezon estival, alătur cele două comentarii, numai din dorința de-a atrage atenția acestor autorități, dar și a tuturor sibienilor care se pot solidariza într-o campanie gen SALVAȚI PĂLTINIȘUL DE IMAGINEA „CHERMEZEI TURISTICE”!

*

Am fost la Păltiniş, după o lungă perioadă de timp de la ultima vizită. Ştiam că iluziile facile ale consumismului îi atrag aici pe sibienii înstăriţi şi eram curios să admir ce au realizat. Dar nu mi-am imaginat halul în care şi-au materializat visurile. Am fost pur şi simplu şocat de dimensiunile la care au ajuns defrişările postrevoluţionare şi de mulţimea mega-vilelor ce trimit în istorie cabanele tradiţionale, modeste şi ospitaliere. Aşa numitele case de vacanţă sunt, în marea lor majoritate, imense imobile unde numai pasiunea pentru frumuseţea şi sănătatea traiului auster, la munte, nu trăieşte. Vorba aia: incredibil, dar adevărat. La 1450 metri altitudine, s-au cărat imense cantităţi de materiale de construcţii, numai pentru a savura un confort narcotic, asigurat de cele mai moderne tehnici de „refacere şi recreare”. Am auzit chiar de importuri spectaculoase de asemenea instalaţii. Sunt, însă, sigur că, în „noul” Păltiniş, nu dragostea de munte i-a adus pe proprietarii acestor (prea multe şi monstruoase) construcţii, ci ambiţia de a-şi etala prosperitatea. Se fac şi afaceri, cu închirieri de vile celor setoşi de petreceri zgomotoase de-un week-end. Atunci se încinge atmosfera de „vacanţă”, cu urlete bezmetice şi sonorul dat la maxim pe muzica lascivă şi tânguitoare a manelelor de duzină. Evident, n-am auzit de parcelări pre-amenajate şi proiecte impuse de autorităţi, pentru a obliga proprietarii să respecte stilul montan de construcţii. Fiecare îşi „trage” apa, curentul şi canalizarea, apoi îşi ridică o „casă de vacanţă” după bunul plac, cu utilităţi casnice asigurate în funcţie de cunoştinţele pe care le are. Totul se lucrează alandala, deasupra atâtor autorităţi obligate, prin lege, să aibă un cuvânt greu de spus. După vizita în cartierul montan al VIP-urilor sibiene, am încercat să mă reculeg la celebrul Schit. Aici numai bisericuţa şi mormântul lui C. Noica m-au ajutat, deşi dispariţia pădurii de brazi din faţa cabanei mitropolitane m-a supus, din nou, la grele cazne interioare…

Sunt convins că, după atâţia ani de libertate, edilii sibieni ştiu cum arată staţiunile montane din lumea civilizată. Cu siguranţă, şi proprietarii „kitsch”-urilor cunosc subiectul. Atunci de ce TOŢI şi-au bătut joc de frumuseţea Păltinişului nostru? Un răspuns (ce-i va lăsa rece pe sibariţii noştri concetăţeni) l-am găsit ajutat de înţelepciunea filosofului: unii oameni ai modernităţii au trecut dincolo de libertatea ce ţine de răspundere.

Indiferenţa autorităţilor este imposibil de înţeles. Beţia de putere le parfumează interesele egocentrice, iar damful ei acoperă erorile intrate în circuitul public. La vârf este Păltinişul, iar la poale, kitsch-ul urbanistic. Uitaţi-vă doar la Calea Dumbrăvii şi pe lateralele ei: „gigantice” edificii sufocă încet şi profesionist frumosul, confortul, dar şi omenia. Locuitorii tac, pentru că au îmbătrânit subit sau nevoia de cămin le amuţeşte spiritul civic. În total, peste 1000 metri de indiferenţă…

*

Constantin Noica n-ar mai fi ales Păltinișul (fragmente)

Păltinișul de azi e un fel de chermeză turistică. Noii îmbogățiți și unele instituții rentabile l-au înecat în vilișoare și bloculețe, pe drumul spre schit a apărut un zid de beton care să separe vechea pajiște de îngrămădeala de locuințe răsărite alături, stilistica taberei „pionierești“ e ubicuă. Nu mergi „în stațiune“ ca să cauți liniștea, ci ca să „socializezi“ vesel, într-o aglomerație cool de „instalații“ sportive (asezonate cu locuri de picnic). Noile clădiri imită arhitectura urbană, unele sînt abandonate la jumătate și „decorează“ ambianța ca niște ruine cenușii, lîngă poșta din centru, patriarhală altădată, poți contempla un mic parc de motociclete ultimul răcnet, pentru eventuali clienți care au chef să le închirieze. Sus, la teleferic, peisajul e împestrițat de o mulțime de tejghele cu „suveniruri“ drăgălașe, pentru trecătorii „sensibili“. Șocul total te izbește, însă, cînd ajungi lîngă cabana unde a locuit filozoful. Aproape perete în perete cu ea, s-a construit un zglobiu (dar amplu) spațiu de joacă pentru copiii angajaților BNR, veniți în vacanță cu părinții lor, care se pot caza ceva mai sus, într-o „reședință“ impozantă și confortabilă. Înălțarea acestei „instalații educative“ a presupus o firească despădurire, precum și transformarea unui spațiu de promenadă tihnită și reflecție într-o zgomotoasă ogradă de grădiniță.

Tipic pentru expansiunea masivă, dar arbitrară a invaziei imobiliare este neglijența crasă pentru tot ce nu e direct legat de investiția și de interesul proprii. Drumul care duce din centrul stațiunii pînă la șosea, un drum pe care Constantin Noica își începea plimbarea zilnică, arată ca o mahala desfundată: o colecție de gropi și hîrtoape, de natură să urîțească încă și mai apăsat ambianța deja compromisă prin două-trei blocuri, care par teleportate din cartierele periferice ale vreunui oraș de provincie. În această nouă întruchipare a sa, Păltinișul evoluează spre un soi de suburbie înghesuită: a devenit, s-ar spune, „Bercenii din deal“. În aceste condiții, nici micul schit lîngă care stă mormîntul filozofului nu putea rămîne în postura discreției duhovnicești. E epoca marilor catedrale. Prin urmare, lîngă schit, a răsărit o biserică fercheșă, de trei ori mai mare decît el, cu enoriași încă neidentificabili. Cine va urca pînă la ea pentru a participa la liturghie? Încă un produs al smereniei noastre strămoșești!

Și fiindcă veni vorba de patriotism și mai ales de retorica lui de suprafață… Locul unde Noica a dat o consistență nouă gîndirii românești este tratat, acum, în felul pe care l-am semnalat mai sus. În schimb, pe crucea lui e nelipsită, prin „grija“ gazdelor, o bentiță tricoloră. E, desigur, mult mai la îndemînă să decorezi emfatic un mormînt decît să protejezi spațiul din jur, binecuvîntat tocmai prin prestigiul celui înmormîntat acolo. M-am întrebat, răutăcios, ce-o fi zicînd cineva aflat în trecere prin zonă (și fără nici o idee despre Constantin Noica), cînd vede crucea aceea cu steguleț. Să fie locul de veci al vreunui general, al vreunui erou de la Oituz? Căci altfel, pe la noi, cimitirele nu prea sînt presărate cu drapele în miniatură. L-am cunoscut suficient de bine pe dl Noica și pot spune cu mîna pe inimă că patriotismul lui, viguros, nu era o chestie de ornamentică pioasă. Nu i-ar fi plăcut să odihnească în sunet de fanfară, cu decorații pe piept (n-a primit, de altfel, în timpul vieții, nici una…). Dar, cum spuneam, e mai ușor să-i onorezi memoria cu o insignă atîrnată de cruce decît cu un efort inteligent de a păstra amprenta prezenței lui în spațiul pe care l-a mîntuit prin creativitate.