Declarația președintelui Johannis, conform căreia sașii vor susține sărbătorirea centenarului unirii de la 1918, are și semnificația poziționării grupului său etnic, față de atitudinea contrară a liderului UDMR, Kelemen Hunor. Cu toate vicisitudinile prin care au trecut, după al doilea război mondial, Johannis vrea să arate că sașii (chiar dacă majoritatea sunt plecați din România) rămân consecvenți cu înaintașii lor. Într-adevăr sașii s-au comportat prudent și înțelept, la momentul istoric de răscruce de după primul război mondial. Au ales România Mare, ca pe o țară a libertății, cum a declarat, recent, la Sibiu, Klaus Johannis. În 1918, înaintașii președintelui au fost de partea puterilor învingătoare, nu a Germaniei. Și totuși, peste 20 de ani, n-au rezistat spiritului germanic războinic (über alles), renăscut în Germania nazistă. Ungurii, însă, după 1918, n-au fost de partea albilor, ci a roșilor. Dispariția imperiului austro-ungar i-a trecut direct în tabăra revoluției bolșevice. Iar peste 20 de ani, la fel ca sașii, s-au trezit alături de Germania, puterea dominantă, la acea dată, în Europa.
Dar istoria românilor, sașilor și ungurilor ardeleni nu rezolvă singură problema centenarului. Totul a început după ce liderul UDMR a făcut acea declarație neprietenoasă, cum că ungurii n-au motive să cinstească nașterea României Mari. Dl Andrei Pleșu crede (vezi Dilema veche, din această săptămână) că le poate domoli iritarea, vorbindu-le despre înțelepciunea sașilor sau nominalizând caractere germanice marcante din istoria țării. Mi se pare un gest inocent și inutil. Nu poți cere nimănui să fie bun român dacă nu se simte astfel. Să zicem că sasul poate fi și bun român. Cu ungurul e mai greu. Poate fi cetățean disciplinat, dar până la a se simți și român mai e. Dar nu văd în asta problema împlinirii celor o sută de ani, de când istoria i-a adus pe români în fruntea celor care au condus Transilvania, până atunci. Nu-i bai, de trăit putem trăi laolaltă, fain frumos, Doamne, mulțam! Vorbim, însă, de centenarul apariției unui nou stat al românilor, după un mileniu în care românii ardeleni n-au avut drepturi politice, până în ultima jumătate de veac a celui mai vechi imperiu european. Și ce e mai trist e faptul că, după o sută de ani, sașii aproape că nu mai sunt și cetățeni români, iar ungurii refuză să recunoască „Trianon”- ul, adică actul de consfințire a creării statului român. Care stat n-a fost în stare, într-un secol, să nască națiunea civică…
Așadar, nu istoria Transilvaniei oferă cheia centenarului de la anul. Din cel puțin două motive. O dată, pentru că puțini o cunosc. Și-apoi, din istoria Transilvaniei politicienii pot lua numai ce le este de folos pentru un interes sau altul. Nici cu trecerea românilor de la jugul de lemn turcesc la jugul de fier habsburgic, ca să nu mai vorbesc de evenimentele dramatice din epoca feudală, vom da centenarului ce merită. Cheia reușitei se află în analiza momentului 0, de acum un secol. Iar actul de la care trebuie să înceapă discuția este Proclamația de la Alba Iulia. Acolo găsim gândurile celor care au dorit unirea cu Vechiul Regat – părinții fondatori ai României Mari. Și nu doar că au crezut în viitorul acestei uniri – pentru toate popoarele din spațiul românesc, ci au văzut-o, ca adevărați vizionari, ca un pas pe drumul spre viitoarea Europă. Cea apărută peste multe decenii: Europa unită.
De bine, de rău, acest vis s-a împlinit: trăim într-o Europă unită. Dar ce folos, dacă, după cum arată numeroase mass-media, se fac „pregătiri” de Cântarea României, ca-n epoca de aur, de care ne-am despărțit sângeros?