Astfel și-a încheiat cuvântul său de salut președintele Klaus Johannis, adresat astăzi, la ora amiezei, numeroșilor participanți la întâlnirea sașilor de pretutindeni, din Piața Mare a Sibiului. A fost momentul de final, în care președintele le-a transmis conaționalilor un mesaj de reîntoarcere în „frumoasa Transilvania”. După ce acum o sută de ani, sașii au văzut în România Mare „spațiul libertății”, la un secol de-atunci „susțin, ca președinte” că România centenarului va fi un loc al libertății și prosperității. În acest sens, Johannis i-a invitat pe sași să se alăture eforturilor societății românești, pentru că „de oriunde veniți, aici, sunteți acasă!” Hier, zu hause!, a răsunat în Piața Mare, din gura șefului statului român, ca o poruncă venită, peste veacuri, de la străbuni.
Cu toată frumusețea sărbătorii prilejuită de venirea celor peste 12000 de urmași ai fondatorilor civilizației saxone, acum aproape 900 de ani, în Transilvania, e greu de spus dacă acest îndemn patriotic va avea ecoul dorit de actualul președinte al României. Sunt încă destui cei care păstrează amintiri sumbre, tragice din trecutul propriilor familii. Și e destul să ne gândim la deportările de la sfârșitul anilor 40, la pedepsele chinuitore la care au fost supuși sașii, la fel ca toți cetățenii români care n-au pactizat, în anii 50, 60 ai secolului trecut, cu politicile comuniste de „reeducare”. Urmate, in deceniile următoare, de așa zisele „vânzări de sași” către RFG. Dar, chiar și așa, sunt deja destui conaționali ai lui Johannis reveniți din Germania, implicați în reconstrucția societății democratice românești, în economie, turism, servicii. Sibiul este unul din cele mai bune exemple.
Deocamdată, sașii mai săltați în vârstă au venit în Hermannstadt ca acasă, în timp cei tinerii, ca să-și potolească curiozitățile legate de rădăcinile transilvane. Cel puțin Sibiul are de două zile imaginea unui oraș în sărbătoare internațională. Niciodată n-am văzut atâta descătușare de costume tradiționale săsești și de bucurie a (re)vederii burgului de pe Cibin. M-am plimbat pe străzi, de parcă eram undeva „afară”, auzind la tot pasul, vorbindu-se în limbile europene. Dar cel mai mult în germană și săsește, cum nu mi s-a mai întâmplat din vremurile când țărăncile din Turnişor ocupau, cu produsele lor, o parte a Pieţei Cibin. Şi, fără să-mi dau seama, m-am lăsat cucerit de-o nostalgie copilăroasă, după anii când ne jucam fericiți, români și sași, neștiind ce tragedii se petreceau în lumea oamenilor mari de lângă noi. A fost perioada în care, parafrazându-l pe preotul scriitor din Roșia, Eginald Schlattner, deși familiile noastre erau unite, prin destinul fiecăreia, în acest oraș săsesc, istoria făcea eforturi mari, disperate să ne despartă. Și istoria ne-a despărțit. Mulți sași au emigrat, puțini au rămas – motivați, vorba aceluiaș Schlattner, de rațiuni sentimental-spirituale: „Poți iubi o țară și oamenii acelei țări și prin suferință și sufletul meu acolo este adăpostit, și nu mă refer numai la obștea care nu mai există (…) Acolo știu că Dumnezeu m-a chemat, mă cunoaște pe nume (…) acolo biografia mea, existența mea își au rădăcinile.”
Interesant, ieri, cu prilejul lansării unor cărți* dedicate istoriei oaspeților saxoni, veniți în Transilvania la începutul mileniului al II-lea, dl Andrei Pleșu, reputatul om de cultură de anvergură europeană, și-a încheiat intervenția dându-i o replică dlui Schlattner, mai exact afirmației sale despre obștea care nu mai există: „Istoria sașilor nu s-a sfârșit, ci abia a început”. O idee ce poate continua mesajul din discursul de azi al președintelui Johannis, prin care le cerea sașilor să-și conserve identitatea națională întemeiată pe „căutarea neobosită a lui Dumnezeu, prețuind libertatea, toleranța și solidaritatea”. Și unde poți fi mai aproape de Dumnezeu, decât acasă?
*Ruxandra Hurezean, „Criț, Istoria, poveștile și viața unui sat de sași”, ed. Curtea Veche
„Povestea sașilor din Transilvania spusă chiar de ei”, ed. Școala Ardeleană
