În studioul unui post central de televiziune, un cunoscut și vechi ziarist se arăta, zilele trecute, supărat pe președintele țării, plecat la munte, în timp ce ardea mocnit focul la oala politicii bucureștene. Un alt invitat s-a grăbit să-i ia apărarea actualului președinte, declarând că mersul la munte e mult mai sănătos decât dansul prezidențial cu figuri, de altădată, într-un local, la malul mării. Personal, n-am încredere în dezbaterile publice pe tema cum își petrece președintele timpul liber. Unii pot fi admiratori ai acestuia, și vor refuza orice critică; alții, dimpotrivă, pot fi fanatici opozanți, și-atunci nimic nu-i bun din tot ce face primul funcționar al statului. Am convingerea că prin simple informații se poate epuiza onorabil subiectul. N-are decât fiecare să comenteze pe cont propriu. Petrecerea timpului liber este un drept legitim al oricui, chiar și al persoanelor publice importante. Nu văd de ce o asemenea persoană nu și-ar putea reîncărca bateriile, la munte sau la mare, la pescuit sau făcând jogging, ca un muritor de rând. Evident, fără tam-tam mediatic. Important e ca ei să-și dorească asta…
Sunt unul din cei pentru care, între marile șocuri trăite, după căderea regimului comunist, s-au numărat filmele cu viața privată a familiei Ceaușescu – adevărate mostre de beție a puterii. Cum asemenea filme nu erau „bunuri publice”, mă întreb la ce foloseau. Mă gândesc că doar la petreceri în familie, când nea Nicu și ai lui râdeau de ei înșiși. În vremuri când, pentru cei mai mulți români, au fost zile de tristă amintire, nimeni nu-și imagina ce se întâmpla în intimitatea familiei dictatoare. Nimănui nu-i trecea prin cap cum își petreceau tovarășul & tovarășa asemenea clipe. Cât de vesel și afectuos era nea Nicu cu consoarta și ce părinte iubitor era. Dansul său stângaci cu nevastă-sa și dragostea pe care le-o arată copiilor săi, par acum filmări după scenarii create anume pentru propria lor delectare. Un fel de selfie-uri, de astăzi, realizate însă de profesioniști ai filmului.
După Ceaușescu, nici următorii doi președinți nu și-au pus viața privată în vitrina publică. Apoi, cu Traian Băsescu, s-a spart gheața, imediat după prima sa victorie, în 2004. Dar nu pentru asta a câștigat al doilea mandat. Și Klaus Johannis vrea să arate că n-are secrete față de public (să uităm de gafele începutului de mandat…), în scenarii austere, cu poze și mesaje banale pentru prietenii lui virtuali. Întrebarea este: suntem obișnuiți să consumăm informații despre viețile private ale conducătorilor noștri, „fără ură și fără părtinire”? Adică ignorându-le calm sau urmărindu-le evoluțiile doar din pură curiozitate? Nu sunt convins. Mai repede opțiunile politice proprii dau tonul interpretărilor, în dauna rațiunii. Sau, mai rău, comentatorii de televiziune. Cu episodul Johannis, la munte, s-a văzut, din nou, cum adversarii din presă nu pregetă să ia în răspăr tot ce face și spune, inclusiv în timpul liber. Este un fel de jurnalism, la modă, lansat, evident, la București, făcut cu ură și părtinire…
Sunt convins că atracția înălțimilor montane nu e un moft al președintelui. Numai cine nu știe ce însemna, pe vremuri, pentru sași, excursia la munte crede că poate fi. Dar nu asta e relevant, pentru discuția noastră. Relevant este că de la „copiii săraci și sceptici ai plebei proletare”, de altădată, am moștenit uitatul cu ură la „cei tari [ce] se întăriră cu-averea și mărirea în cercul lor de legi”, ca să mă exprim în dulcele stil eminescian. Problema e că, liberi fiind, n-am dobândit conștiința răspunderii democratice, ca să-i vedem pe conducători egalii noștri, dar slujitori ai interesului general. Motiv pentru care îi cam lăsăm să facă ce vor. Îi vedem intangibili, la înălțimi inaccesibile, cu sau fără concursul numeroșilor predicatori ai vrajbei noastre sociale. Cum era ziaristul cu pricina (un înrăit critic al președintelui), care nu accepta plecarea la munte a lui Johannis, după instalarea noului guvern. Necazul lui, al ziaristului, nu era criza ce-o anunțau noile politici ale PSD+ALDE, ci drumeția președintelui.
