După prezidențialele franțujilor, încep să cred că trăim vremuri ieșite din tiparele obișnuite. Nicio victorie nu mai e 100% normală. Și nu neapărat în sport… Rămân tot la Franța, și mă gândesc la ultimii ei președinți, Sarkozy, Hollande și junele sclipitor Macron, ales duminica trecută. La care îi adaug (fără a-i băga pe toți în aceeași oală) pe Trump, Putin și Erdogan. Despre ai noștri, ce să mai spun? Cine știa, în decembrie 89, câtă violență zăcea în Iliescu? Sau ce slăbiciuni ascundea Constantinescu, când ne vorbea cât de anticomunist era? Sau Băse, cel care ne-a mințit atât de convingător că vrea binele țării, când a lansat anticorupția, dar cu gândul doar la adversarii săi politici. Cu toții au fost învingători, în alegeri libere, marcați însă de propriile trăiri și opțiuni necunoscute nouă.
După victoria de duminică, cele mai multe comentarii despre omul Emmanuel Macron au trecut, în general, ușor peste calitățile intelectuale și ideile lui politice. Chiar și peste șansele sporite de supraviețuire a UE, în urma alegerii lui ca președinte al Franței. În schimb, cu fiecare mențiune a numelui său, apărea invariabil mențiunea „căsătorit cu fosta lui profesoară, mai în vârstă decât el cu 24 de ani”.
Trebuie să recunosc, nu știam mare lucru despre Macron, până la primul tur al prezidențialelor. După victoria sa, în turul doi, însă am aflat multe. Bineînțeles, înainte de toate, neobișnuita lui poveste de dragoste. Care poveste mi-a amintit de una asemănătoare, petrecută tot în Franța, cu mulți ani în urmă, doar că a avut un sfârșit tragic.
Totul a început în luna mai a lui 1968. Franța era cuprinsă de febra revoluționară generată de revolta studenților, din cauza căreia avea să plece de la șefia statului marele său erou Charles De Gaulle. Gabrielle Russier avea 32 de ani și era o foarte bună profesoară de litere, într-un liceu din Marsilia. Fiică de avocat, tânăra avea o pregătire superioară solidă, susținută de un talent înnăscut de dascăl. Separată de soț, își împărțea viața între pasiunea de a preda elevilor săi și cei doi copii. Fire entuziastă, Gabrielle organiza seri literare, își îndemna elevii să citească, să cunoască cultura franceză, invitându-i adesea în propria ei casă. Deschisă și apropiată de adolescenți, nu i-a fost deloc greu să le fie profesoară-camarad.
Evident, după ridicarea baricadelor, a demonstrațiilor zilnice desfășurate, în timpul grevei generale care a paralizat multă vreme Franța, Gabrielle Russier era în stradă, împreună cu elevii săi. Ideile revoluționare apăreau mustind de elan juvenil, asa cum natura reînvia, în acea primăvară incandescentă. Era atmosfera în care l-a cunoscut mai bine pe Christian Rossi, unul dintre elevii sai (17 ani), fiul unor profesori de la Universitatea din Aix-en-Provence.
Povestea lor începe tumultos și romantic pe baricade, cu o minunată poveste de dragoste, „hors normes”. Tânărul liceean, prins în vâltoarea primei iubiri, devine tot mai legat de profesoara sa de franceză, care, la rândul ei, se îndrăgostește la 30 de ani, precum celebra eroină a lui Balzac! O iubire împărtășită reciproc. Christian, tânărul solid și barbos, care nu arăta precum colegii lui, ci mai curând ca un adevărat bărbat, căutându-și un sens al vieții cu idei de stânga și o iubire interzisă! Gabrielle, care nu vedea niciun inconvenient în a-și arăta dragostea, era entuziasmata de ideile baricadelor: Franta va fi alta, un tărâm al libertatii, de unde vor dispărea moravurile mic-burgheze!
Părinții lui Christian, si ei oameni cu vederi de stânga, erau conștienți că baiatul lor dormea mai mult la profesoara lui decât acasă. Atunci când au observat o totală nesupunere și un puternic spirit rebel, familia Rossi a considerat momentul prielnic pentru a-l îndepărta pe fiul ei de profesoară. Christian însă nici nu vrea să audă și fuge de acasă. Depășiți de situație, parintii se împotrivesc radical relației cu Gabrielle și depun o plângere penală împotriva ei, acuzând-o de relații imorale cu un minor.
În timp ce Christian intră în conflict fățiș cu părinții lui, Gabrielle Russier este încarcerată. Procesul începe în iulie 1969, însoțit de o puternică dezbatere publică. Toate resentimentele și frustrările celor care fuseseră stânjeniți de mișcarea revoluționară s-au revărsat, crucificand-o pe profesoara cu „vederi de stânga și moralitate îndoielnică”. Verdictul: Gabrielle este condamnata la un an de închisoare și o amendă de 500 de franci, iar Parchetul face apel! După ce i s-a interzis ocuparea unui post de profesor, clachează psihic și, pe 1 septembrie 1969, se sinucide, prin intoxicație cu gaz. Christian este internat de parinti într-un spital de psihiatrie. Moartea Gabriellei Russier a adus însă o liniște nefirească în societatea franceză, pe fondul sentimentului unei vinovății colective.*
Spre deosebire de povestea petrecută cu aproape o jumătate de secol în urmă, cea a soților Macron a avut un happy end, prin căsătorie. Iar după victoria de duminică, a devenit mariaj prezidențial. La vremea nefericitei Gabrielle Russier, Franța o condamna pe aceasta pentru o iubire interzisă. Pentru ca, duminica trecută, democrația franceză să trimită un cuplu la fel de ieșit din comun la Palatul Élysée. Ce va însemna asta, în plan politic, se va ști cândva. Deocamdată Emmanuel Macron este eroul acestei povești cu tâlc, despre cum se pot schimba obiceiurile pământului, de la o generație la alta.
* Mulțumesc d-nei Carmen Țopa, pentru succinta relatare, trimisă de la Paris, a neobișnuitei povești de dragoste, din Franța revoluționară a anilor 1968-1969.
