Al cui (mai) este „Brukenthalul”?

Ca sibian vechi ce sunt, încerc să nu-mi fie indiferent nimic din ce se întâmplă în urbea noastră. Cu politica, m-am cam lămurit. Mai avem de așteptat. Cu presa, încă mai sper. Cu mediu academic, convingerea mea, de mulți ani, este că multe ar trebui resetate pe ici, pe colo, prin părțile lui esențiale. Cu administrația publică, ce să mai zic? Norocul nostru e că trăim într-unul din cele mai cunoscute, atractive și râvnite așezări urbane din țară. Cum spunea cineva, demult, din cauza acestui noroc de la Dumnezeu și de la înaintașii noștri, aproape că nu mai avem nevoie de politicieni – de altfel, la fel ca România însăși. Mai ales că de administrație publică se pot ocupa și oameni care nu fac politică. Opinia mea este că administrația publică actuală își vede de treabă, dar este departe de ce am avea nevoie pentru a pune, pe bune, Sibiul pe harta europeană. Mai ales a turismului cultural. Sau, în primul rând, a turismului cultural, singura „marfă” cu potențial de valoare și originalitate.

Și, pentru că tot am ajuns, din nou, la cultură, vă mărturisesc că una din neliniștile mele, ca cetățean al Sibiului, dar și a multora din prietenii și cunoscuții mai mult sau mai puțin apropiați mie, este legată de potca, ce pare că nu se mai gată, din interiorul celei mai reprezentative instituții locale: Muzeul Național (!) Brukenthal. Cel mai vechi muzeu din spațiul românesc și al treilea, în Europa, după Musée du Louvre, din Paris, și British Musem, din Londra. Ei bine, după două secole de existență prestigioasă, ce să vezi? De câțiva ani, în muzeul nostru a intrat o dihonie mare, după ce s-a bucurat de faimă și căutare cum nu le-a avut niciodată. Da, niciodată, pentru că niciodată, până în anii 2000, Sibiul n-a atras atâția vizitatori din țară și străinătate. Ne-a mai fost dat să fim capitală culturală europeană, motiv pentru care cu atât mai mult numele singurului guvernator sas al Marelui Principat al Transilvaniei, Samuel von Brukenthal (1774-1787), a trezit atracții irezistibile pe întreg mapamondul.

Nu scriu prima dată despre potca de la „Brukenthal”. Am scris, și degeaba. Când m-am hotărât s-o fac, speram să contribui la potolirea spiritelor belicoase din interiorul instituției. Aș! N-a fost să fie. Răul era mult prea avansat, pentru a ceda în fața unui amărât de articol. Subiectul a rămas însă aprins dezbătut, auf zentrum. M-am consolat repede, ca tot românul sceptic, convins că, la noi, presa nu poate avea rolul consacrat, ca-n alte țări, acela de mediator între diferite grupuri sociale. În timp, am înțeles că pacea e departe de muzeul sibian și că totul e pus pe seama bătăliei dintre orgoliile unora vs. orgoliile altora. Nu mai departe de ieri, am avut o nouă ocazie de-a vorbi cu cineva din interior, care a mai pus paie pe focul neliniștii mele: „Nu mai înțeleg nimic. Am ajuns să cumpăr, din banii mei, unele produse necesare activității pentru care sunt angajat. Din cauza ghetoului birocratic în care muncim. Se întâmplă să avem întârzieri mari la primirea salariilor. Și? Ăia se ceartă pe… nici nu știu exact de ce. Angajații s-au împărțit, evident, pro și contra, în buna noastră tradiție, în loc să avem atitudine obiectivă și critică. Am impresia că muzeul a ajuns un cuib de cuci”. Bine, dar ce spune Ministerul?, am încercat să duc discuția, cum mi se pare normal, spre cei cu autoritate. „Ministerul? N-am auzit să-l fi interesat ce se întâmplă la Sibiu!”

Vă spun drept că afirmația interlocutorului meu m-a lovit precum un val de energii negative. Cum adică, onor Ministerul Culturii nu se implică? De ce? Pentru că este și al Identității Naționale (!), iar Brukenthal nu a fost român? Sau pentru că nici măcar nu îndrăznește s-o facă, pentru că, vezi doamne, ar intra pe tarlaua administrată, cândva, de actualul președinte al țării, atunci când era doar primarul Sibiului? Îmi dau seama că am ajuns prea departe. Cu astfel de ipoteze absurde mă afund tot mai mult în neliniște și dezamăgire. Și-atunci mă adresez administrației publice sibiene – primărie, prefectură,  CJ -, Bisericii Evanghelice – proprietarul palatului, tuturor oamenilor ce se pretind de cultură, din Sibiu, și-i întreb pe toți responsabilii de-acolo, deși presimt că fără niciun efect: doamnelor și domnilor, al cui (mai) este „Brukenthalul”? Vi se pare normal să stați degeaba, asistând la un scandal între niște slujbași ai statului, în loc să-i chemați la discuții, să-i întrebați ce-i doare și să spargeți răul ce ne face de rușine pe toți?