Cai troieni, în casele săsești

M-am întâlnit zilele trecute cu Dieter H. S., bunul meu prieten din copilărie. Revenit „acasă”, nu de tot, ci pentru afaceri, a reușit, în ultimii 10-15 ani, să dureze un patrimoniu imobiliar semnificativ. Nu cunosc prea multe amănunte despre modul în care și-a construit afacerea. Nu suntem foarte apropiați. Când ne vedem, ne place doar să ne amintim de anii copilăriei, să facem schimburi de informații despre foștii colegi, să râdem de chefurile noastre de altădată, mai mult sau mai puțin vinovate, în fața părinților și regimului politic de-atunci. Anii au trecut atât de repede, încât amândurora ni se pare că ieri s-au întâmplat toate. Prietenul meu iubește Sibiul și-mi spune, de fiecare dată, că se gândește la el cu multă nostalgie. Îi place să trăiască „sus”, dar aici se simte mai în largul lui. „Sigur, pentru că faci cam ce vrei și te bucuri de prietenia românilor. Și uneori îți place zicala noastră, las’ că totul merge și-așa, nu?”, îl tachinez eu, dar numai dacă îl simt bine dispus. Dieter zâmbește cu înțeles, dar nu-mi dă nici un răspuns. Mă lasă să cred ce vreau eu.

La ultima noastră întâlnire, prietenul meu de „sus” inspecta unul din imobilele renovate de el. E una din acele case ale Sibiului create în spiritul fondator saxon. Arhitectură de primă jumătate a secolului XX, cu acoperiș în mai multe ape, demisol, parter și etaj. Acoperișul poate fi mansardat, devenind spațiu de locuit. La fel ca mai toate casele din cartierul în care mă aflam și eu în trecere. Frumos și cu mult bun gust realizată, renovarea a scos la iveală un mic palat. Cel puțin partea estică este impresionantă, și oferă o perspectivă largă peste cartierele de blocuri din preajmă. Contrastul este izbitor, de parcă ar fi două localități diferite. „Culoarea e cea originală?”, îl întreb pe Dieter. „Nu, din motive de birocrație. În schimb, am respectat-o pe cea dinaintea renovării”, îmi răspunde prietenul meu, vizibil încântat de propria sa realizare. Pe care, de altfel, o apreciez și eu: „Frumoasă lucrare. Cred că ai investit o grămadă de bani…” De la înălțimea lui, Dieter mă fixează cu ochii dilatați, își face mâna dreaptă evantai și scoate doar un sunet prelungit: „Ooooo!…” Și chiar dacă știu că e scump la vorbă, insist: „Dar în grădina aia mare ce vrei să faci? Cu siguranță vei vinde o parte din ea?” Răspunsul lui Dieter m-a convins că e la curent cu „moda” postcomunistă, la Sibiu: „În nici un caz, nu vând. Nu vreau să apară un nou bloc”.

Am mai aflat un lucru. Nou renovata casă „de sași” are în interior spații de locuit, dar și pentru sedii de firmă. „Bine gândită!”, îmi spunea Dieter, noul ei proprietar. Masivă, dar, din fericire, n-are imaginea posomorâtă a blocurilor noastre tradiționale. E vie, primitoare şi luminează totul în jurul ei. Fără să vreau m-am uitat și la alte case. Știu cartierul acela de când mă știu pe mine, dar înțeleg mai bine acum câtă nevoie are Sibiul de asemenea renovări. În apropiere, am văzut și alte case săsești. Unele, renovate, mi-au plăcut – am simțit pulsul lor original. Altele, dimpotrivă, resemnate după pierderea „buletinului lor de identitate”, păreau captive în soluții moderniste energofage, estetic îndoielnice și lipsite de confort. L-am întrebat pe Dieter dacă știa de casa aflată într-o fază înaintată de degradare, din cauza neînțelegerilor dintre noii ei proprietari, ajunsă subiect de dezbateri în consiliul local.

Așa cum bănuiam, prietenul meu cunoștea cazul. „Am aflat despre el de la o cunoștință, care a urmărit clipul cu înregistrarea ședinței. M-am întristat foarte mult, pentru că situația trădează lipsă de respect față de asemenea case. După trecerea lor, cu forța sau în schimbul unui pașaport, din proprietatea privată în cea a statului, au apărut chiriașii, care n-au avut nimic în comun unii cu alții sau cu condițiile de viață din asemenea case. Păreau un fel de locuințe sociale. După 89, statul s-a spălat pe mâini și le-a vândut cui și cui, mai ales foștilor chiriași. Dar câți chiriași aveau și mentalități de proprietar? Cazuri precum cel ajuns în consiliul local se petrec acolo unde noii proprietari nu se înțeleg. Conflictele apar dacă unul vrea să scape de ceilalți și le bagă chiriași, în partea lui de proprietate, ca pe niște cai troieni… zic bine? Oamenii ăștia știu ce au de făcut pentru a-i „convinge” pe ceilalți proprietari să cedeze. Se dau bani grei în astfel de „afaceri”… Cine sunt caii troieni? Știi și tu. Știți cu toții, dar vă faceți că nu știți. Sau vă e frică să recunoașteți, din motive de… corectitudine politică – prost înțeleasă, e-adevărat – sau pentru că ar fi mult de lucru, pentru a mai îndrepta ceva…” Rechizitoriul acesta m-a lăsat fără replică. Și m-am gândit să-l fac public, poate vor dori alții să-i dea un răspuns. De pildă, cei care au trăit direct asemenea experințe.