Se știe că într-una din nenumăratele imagini surprinse în spațiul public, președintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, seamănă surprinzător de mult cu celebrul Stan, marele erou al filmului mut, când comedia era rege. Mi-am adus aminte de inedita ipostază a liderului ALDE, după ce am citit declarația sa de miercuri, în ședința solemnă a Parlamentului, dedicată împlinirii unui secol de la prima întrunire a legislativului Vechiului Regat, la Iași, după ocuparea Bucureștilor de armata germană. Și mi-a venit să râd. Parcă citeam un discurs politic ținut într-o adunare condusă de conu Zaharia Trahanache.
Demagogia lui Tăriceanu însă a întrecut-o pe a unuia ca Farfuridi sau Cațavencu, cu accentele sale puse pe avântul naționalist-populist. Plecând de la trista realitate de acum un secol, când regatul ajunse cât două județe din nordul Moldovei, și practic, acolo, parlamentul trebuia să-și desfășoare activitatea, Tăriceanu ajunge la o concluzie demnă de personajele caragialești: „(…) Parlamentul este sinteza naţiunii pe care o reprezintă. Este garantul supravieţuirii naţiunii (…) Naţiunea există atât timp cât Parlamentul ei lucrează”. Și nu doar atât: „O naţiune îşi poate pierde teritoriul, populaţia, Capitala şi armata, dar rămâne vie şi trează atâta timp cât continuă să fie întrupată de Parlament”. Iar dacă „toate celelalte instituţii şi puteri ale statului pot fi copleşite, ori pot dispărea”, stimabililor, „naţiunea rămâne întreagă şi neînvinsă”, dacă „Parlamentul deliberează şi legiferează”. Carevasăzică: „Parlamentul este inima şi mintea naţiunii”. Am zis!
La începutul anilor 90, Tăriceanu promitea „tăierea cozii la pisică”, sugerând necesitatea luării grabnicelor măsuri pentru deșteptarea țării din somnolența comunistă. Iar de când s-a obișnuit să se țină, la putere, de brațul social-democraților, liberalul nostru atinge tot mai des corzile naționaliste. N-ar fi nicio problemă, dacă omul ne-ar fi convins, până acum, că e un tip sincer. Sau măcar dornic să transmită mesaje folositoare națiunii, nu cum a fost cel (din vremea când majoritatea parlamentară PSD-istă îi asigura conducerea puterii executive) cu „economia noastră duduie”, în timp ce, în Europa, se vorbea de perspectiva recesiunii economice și a crizei financiare, ce avea să vină în 2008.
Pentru actuala putere de stânga, liberalul Tăriceanu este omul bun la toate. Un fel de purtător de cuvânt, care explică maselor tot ce înseamnă aplicarea programului de guvernare al PSD. Când specialiștii se întreabă de unde vor veni banii pentru susținerea măririlor salariale la bugetari, fără promovarea fermă a investițiilor de către guvern, Tăriceanu promite, pe micile ecrane, că totul a bine pus la punct și oamenii n-au de ce să se îngrijoreze. Când unii mai îndrăznesc să aprecieze manifestațiile, din februarie, care au temperat avântul abuziv al guvernului Grindeanu, Tăriceanu le pune pe seama manipulărilor instituțiilor de forță. Așadar, de vreo zece ani, liberalul sexagenar joacă pe stânga, cu convingerea și aplombul unui june politician dornic de putere. Iar acum vine cu un discurs ce poate anunța specificul campaniilor electorale viitoare. Și ne putem aștepta la cele mai naționalist-populiste campanii de după 1989.
Insistența de a ridica în slăvi parlamentul a apărut, la actuala putere PSD-ALDE, pe fondul majorității sale confortabile, în cele două camere. Sigur, legislativul este puterea ce exprimă voința poporului. Da, dar în numele lui, o majoritate imorală poate face ce-o taie capul. De fapt, în primele luni de guvernare cam asta au arătat aleșii noștri conducători. Dar ca să spui că pot dispărea toate, populație, armată, capitală, însă națiunea rămâne trează, fiind întrupată de parlament, aduce mai degrabă a replică de teatru, decât a speech politic de secol XXI. Unii pot să râdă. Alții, însă, pot crede că fostul manechin s-a trezit visând la secolul XIX, când liberalii încingeau focul naționalismului deșteptător de mase.