Clotilde este femeia unui singur bărbat. De ea un bărbat se poate îndrăgosti, dar nu este sigur c-o va putea „descoperi” la fel de ușor. Pentru asta e nevoie ca și bărbatul să fie al unei singure femei. În cazul lui Clotilde, se pare că așa s-a întâmplat, cu ea și soțul ei. Ea – franțuzoaică, el – român. Și prin el, Clotilde a cunoscut poporul român, de care s-a îndrăgostit așijderea. De aici, marea ei pasiune pentru noua calitate de cetățean român. Femeia și-a urmat bărbatul, lăsându-se adoptată de țara lui. Pare o poveste neverosimilă, pentru niște sceptici mioritici ca noi. În realitate, chiar dacă asemenea povești pot ascunde intimități neștiute de nimeni, avem toate motivele să vedem cu ochi buni pasiunea franțuzoaicei Clotilde pentru noi, pentru țara noastră. Nici măcar nu este o noutate absolută. Asemenea pasiuni s-au mai trezit și în alte suflete alogene, iar istoria le consemnează riguros. Asta nu înseamnă că și noi suntem la fel de riguroși în a le recunoaște meritele și realizările lor, în folosul neamului nostru.
Suntem un popor pentru care străinii pot face pasiuni fulgerătoare. Avem ceva atrăgător la prima vedere. Mai ales că am fost dăruiți de Dumnezeu cu o țară de toată frumusețea. Și totuși, numai cu răbdare de lungă durată relația între oameni poate rodi. Asta și-a propus și Clotilde. Să aibă răbdare, cu familia ei din Carpați, neuitând niciodată că s-a născut în țara uneia din marile culturi ale lumii. Și e conștientă de diferențele culturale între cele două popoare. O scrie cu sinceritate, simplu și direct în cartea ei autobiografică, „Am ales România”: „Când este vorba de mâncare, în România contează mai mult conținutul decât ambalajul. De fapt, ambalajul nu are nicio importanță, trebuie numai să permită o conservare bună a conținutului, cel care reprezintă comoara. Pentru un francez, ambalajul contează cel puțin la fel de mult ca și conținutul” (pag. 26). Trebuie să recunoștem, Clotilde ne-a pozat bine. Evident, nu doar când e vorba de mâncare. La noi, chiar și idealurile înălțătoare pot fi ambalate în forme fără fond. Și nu vedem nimic rău în asta, generații la rând, până când spiritul național se trezește ca din moarte…
D-na Clotilde Armand a scris o carte despre cum a ajuns româncă, pentru a o cunoaște mai bine. Și s-o scutească ziariștii de întrebări obositoare. Vom vedea, însă, cât de mult îi vom împărtăși ideile. Pentru că, așa cum se știe, d-na Clotilde a intrat cu totul în pielea românului, inclusiv în politica lui. Și a făcut-o din instinct civic, dobândit printr-o serioasă educație în familia în care s-a născut, în interiorul societății franceze. În politică a descoperit că ne lipsește ceva fundamental: proiectul comun de țară. A spus-o clar și răspicat la Sibiu, vinerea trecută, la prezentarea cărții sale, la librăria Humanitas. Și a spus-o într-o încercare de-a explica exodul tinerilor români spre occident. Chiar dacă contextul mai larg se referea la lipsa de încurajare, din partea sistemului social-politic, a valorilor proprii oricărei societăți, cum ar fi natalitatea, educația și perspectivele pe care le au tinerii. Ce-ar vrea d-na Clotilde de la noi? Păi, ar vrea ceea ce și mințile lucide de la noi își doresc: să avem încredere în noi înșine. Să nu ne mai războim între noi, zic eu, mânați de lideri care nu urmăresc decât propriile satisfacții și obligații de grup. Altfel spus, să credem că ne putem schimba, în bine, din generație în generație. Și dacă se poate, prin noi înșine. Un principiu de viață, pe care, de altfel, l-a simțit și în gândirea unuia din bunicii soțului ei român, convins că „trebuie să avem curaj și imaginație, să avem încredere în generațiile următoare” (pag.33).
Da, toate bune și frumoase dacă o asculți pe Clotilde. Ce facem însă cu o realitate românească, în care s-a revenit la dictatul populismului naționalist asupra democrației? Mai pe șleau spus, cu duplicitatea ce ne omoară speranțele și de care dau dovadă actualii noștri conducători. Aleși, totuși, democratic. Motiv de-a nu avea nici un folos de pe urma tinerilor noștri specializați în marile centre universitare și de cercetare din lume, pentru că, în țara lor, nu-și pot găsi rostul. Și asta pentru că la vârf avem impostori – susținuți de lichele politice de tranziție -, precum Olguța, pentru care munca e un tramvai, dar nenumit dorință.
Oare chiar trebuie să fii Clotilde să spui: „Nu părăsesc România!”? Și să faci politică „cu iubire de oameni”? Să fii convins că „aici e o provocare, să rămâi în politică cu același altruism”, un „drum extrem de dificil, unde vezi partea urâtă a lucrurilor, și atunci trebuie neapărat să-ți amintești de ce ai intrat și care era proiectul tău”?
