Lucrurile s-au arajant cam asa. PSD este mare și tare, poate face și desface orice vor mușchii lui Dragnea. ALDE, abia intrată în parlament, este copilul de mingi politice al alianței majoritare. Iar UDMR joacă la „tineret speranțe”, timiduț, ba vrea, ba nu vrea, dar totuși ar vrea să mai dea niște goluri în schimbarea la față a României postcomuniste. Ungurii o țin una și bună cu autonomia secuiască, mizând că asta enervează electoratul cu înclinații naționalist-tradiționaliste (cum s-a văzut la marea adunare popular-pesedistă de la Târgoviște), motiv pentru care politicienilor le e frică să regionalizeze țara. Că de ce să meargă integrarea europeană a României, după ce că acum o sută de ani ea a ajuns „dodoloață”, iar noi am pierdut jumătate de imperiu… Și, din legislatură în legislatură, UDMR își vâră coada în guvernare, iar după fiecare mandat își râde în barbă c-a mai încurcat o dată jocurile de putere.
După cum i-am înțeles comportamentul din aproape toate guvernările (indiferent de partea cui, stânga sau dreapta), de după 1989, UDMR este puternic atinsă de complexul minoritarului oportunist. Adică a individului care, la un moment dat, dorește cu orice preț să intre în grațiile unei grupări preexistente majoritare. La noi, de-o sută de ani, complexul ăsta a creat un adevărat fenomen, mai ales în politică. Așa s-a întâmplat cu mia de comuniști de la sfârșitul războiului, care au mers pe cartea democrației, fix până la primele alegeri libere. După care au știut ce au de făcut: începând cu detronarea regelui și naționalizarea industriei, până la colectivizarea forțată a țăranilor. Toate „realizările” astea s-au bazat pe puterea obținută prin alegeri libere, din partea poporului muncitor. Din păcate, tot atunci, minți luminate au fost alienate de complexul minoritarului oportunist. Și dau doar exemplul lui Sadoveanu, care n-a suportat să fie un oarecare „fost” marele scriitor din prima jumătate a secolului XX și a trecut cu arme și bagaje de partea regimului comunist. Chiar și puținii comuniști unguri s-au dat cu puterea și au obținut… Regiunea Mureș Autonomă Maghiară. Iată modelul!
Cea mai recentă victimă a complexului minoritarului oportunist este nimeni altul decât Tăriceanu. Marele național-liberal al anilor 90, și-a dat seama, la începutul anilor 2000, că n-avea șanse să rămână în politică decât cu sprijinul partidelor cu electorate mari. Așa a început aventura cu Băsescu – unul din oamenii forte ai FSN-ului de altă dată, devenit port-drapelul luptei anticorupție. De Băse s-a lăsat curând, sacrificând Alianța DA, și s-a predat PSD-ului, care l-a sprijinit cât l-au ținut voturile parlamentare. Din recunoștință, după destrămarea USL-ului, a rămas singurul lider liberal nostalgic după uniunea cu socialiștii. Dar și-a revenit după alegerile din „11.12”, când, abia trecut pragul electoral, noua lui formație a suflat în pânzele PSD-ului de-a ieșit actuala majoritate parlamentară.
Asistăm, în ultimul timp, la tot mai multe servicii politice din partea lui Tăriceanu, în folosul puterii majorității parlamentare. Și de dragul marelui PSD, care l-a mângâiat pe creștet, dându-i a doua funcție în stat. Iată unde l-a dus cariera politică desfășurată cu armele minoritarului oportunist, pe manechinul de altădată. Și, pentru că se bucură de atâta încredere sau e la mâna lui Dragnea, Tăriceanu și-a pus în gând să mute muntele de la Cotroceni. A tras o declarație de intenții a parlamentului, votată in corpore de majoritatea socialisto-democrat-liberală, în care ne spune că președintele își exercită prerogativele din „exterior”. Da, undeva din exteriorul politicii, de-acolo trebuie să armonizeze arhitectura statului. Parlamentul n-are treabă cu nimeni, fiind expresia voinței poporului. Punct. O interpretare tipică de minoritar oportunist. Și obedient – gata în orice clipă să pupe mâna celui care l-a mângâiat pe creștet.