Totul a început cu ieşirea lui Johannis în stradă. A fost semnalul că ceva fundamental greșit, pentru societatea românească, trebuie să se schimbe. Efectul imediat a fost rapida împărţire a populaţiei între cei care l-au adoptat pe președinte și cei care l-au abandonat. Unii au scandat „Johannis e cu noi!”, ceilalți, „Johannis nu-i român!” – motiv numai bun să demisioneze, mai exact să plece… Se poate bănui ce înțelegeau acei manifestanți prin plecarea lui Johannis. Dar nu merită să insistăm. Asemenea gânduri rostite în gura mare, pe străzi, nu ne fac deloc cinste. Și totuși ideea că președintele României n-ar fi român, cu toate că e sas, a fost singurul răspuns radical la mesajul tot radical venit din partea cealaltă: „PSD ciumă roșie e!” O încăierare de mesaje în afara timpului pe care îl trăim. Cu o simplă mențiune: dacă e să vorbim de „ciuma roșie”, trimiterea (de inspirație decembristă) este la lunga perioadă comunistă, de care PSD încă nu vrea să se despartă fără rest.
Puterea actuală a PSD+ALDE (codiță liberală doar cu numele) nu se pune în discuție. Ar fi profund nedemocratic să contestăm rezultatele alegerilor de la „11.12”. Asta nu înseamnă că a dispărut dreptul cetățenilor de-a critica manevrele oculte sau măsurile neinspirate ale puterii. În acest context și pentru că suntem aproape de împlinirea centenarului marii uniri, statul român merită atenția noastră interesată și mărită de lupa pusă pe el de mișcările de mase, din ultimul timp. Și nu doar din cauza acestora. Chiar și lideri importanți ai puterii au dovedit, în aceste zile, că nu văd cu ochi buni statul nostru de drept.
În ultimul deceniu, s-a dovedit că prevederea constituțională a statului „național, suveran și independent unitar și indivizibil” merită nuanțări impuse de apartenența la UE. Sunt încă multe ancore vechi în existența statului, în administrația publică și mentalitățile oamenilor.
Dovada sunt românii care au strigat în gura mare că președintele României nu e român. Ce înseamnă asta? Înseamnă că problema națională e tulbure în mințile multora. Și pentru limpezirea lucrurilor, ar fi suficient să știe că Iuliu Maniu spunea, în 1918: „Nu vrem să devenim din asupriţi asupritori”. Evident, Maniu era conștient de adversitățile istorice acumulate între românii și neromânii trăitori în spațiul carpato-danubian. Viitorul noii Românii însă nu era doar al românilor, prin transformarea criteriului majorității în atuul răzbunări lor democratice. Vorbind apăsat și despre interesele naționale, asta însemna că, în viziunea lui Maniu, una din condițiile democrației viitorului stat era renunțarea la națiunea etnică, în favoarea națiunii de cetățeni. Așadar, după 1918, ar fi trebuit să nu vorbim de români exclusiv pe criterii etnice. Dar Iuliu Maniu a fost un mare visător, din stirpea celor care au făcut istorie sau, în limbaj cioranian, au schimbat lumea la față. Din păcate, evoluțiile politice din România Mare l-au dezamăgit, ca să nu mai vorbim de cele din România comunistă, în care și-a găsit sfârșitul tragic.
În România de azi, ar trebui să ne mândrim cu înaintașii vizionari de talia lui Iuliu Maniu. Pe un alt scenariu, cu ideile lui și ale altor democrați convinși, de la începutul noilor democrații europene, evoluția societății românești ar fi fost radical diferită de cea care a fost trăită de toți membrii ei, până astăzi. Lecțiile istoriei însă au fost și vor rămâne imprezibile. Fără încleștarea naționalismelor de dreapta interbelice și fără dictatura comunistă ce a urmat, în partea noastră de Europă, cu siguranță, după aproape 100 de ani, generația vârstnicilor n-ar mai fi scandat înveninați că președintele lor, ales democratic, nu e român, ci sas din Ardeal, în schimb ar fi sprijinit protestul generației tinere, nemulțumită, pe bună dreptate, de derapajele moral-politice ale guvernanților. Care guvernanți n-ar mai fi trimis protestul în derizoriu, învinovățind fără judecată „străinii”, de acest „rău național”. Mai ales pe aceia care, de 10-15 ani, au dat de lucru românilor, „asistați” de corupția vorace a celor care au dat viață statului român.