„Istoria sașilor transilvăneni s-a confundat încă de la începuturile sale cu istoria bisericii”*. Așa își începe distinsul venerabil profesor dr. Paul Philippi studiul său dedicat istoriei bisericii sașilor transilvăneni. Un început abrupt, ce prefigurează tonul categoric al cercetării sale, ce poate fi apreciată și ca o scurtă istorie a Transilvaniei. Și pentru că ne aflăm în anul aniversării celor 500 de ani de la Reforma lui Martin Luther, în interiorul Bisericii Romano-Catolice, o scurtă referire la cercetarea profesorului Philippi este, cred, binevenită. Mai ales că, în ultimele zile s-au desfășurat, la Sibiu, o serie de evenimente dedicate acestui jubileu. Observând, însă, și discreția derulării evenimentelor organizate de Biserica Evanghelică C.A.
Citind studiul profesorului sibian, am realizat cât de puține știam despre istoria, cultura și viața spirituală a sașilor, de care m-am simțit apropiat încă din copilărie. Adevărul este că acei ani au fost unii din cei mai triști din istoria lor. Erau anii când ei ajunseseră la „soluția finală”: emigrarea în Germania. Copii fiind, habar n-aveam însă ce se întâmpla cu adevărat. Auzeam doar, din timp în timp, că a mai plecat „sus” o familie, un prieten, coleg sau vecin. Mai târziu, aflam știri despre fugari, care forțau granițele și erau întorși spre pușcăriile comuniste, sau de cei care plecau „cu acte-n regulă” și „uitau” să se întoarcă. Târziu de tot mi-am dat seama că nimeni, în primul rând școala, nu ne-a învățat istoria Transilvaniei in integrum. Frica dobândită în anii revoluției bolșevice și dictatura ideologică au lăsat urme adânci în sufletele și mințile educatorilor noștri. Totuși, în anii 80, am întâlnit oameni dispuși să vorbească despre deportările de după al doilea război mondial și „vânzarea” sașilor către Germania, la „bucată” sau cu familii întregi. Așa am auzit de casele rămase de la ei, intrate în patrimoniul statului, și ce compromisuri făceau pentru obținerea faimoaselor aprobări „de la Securitate”.
Despre Biserica sașilor, până în 1989, se știa prea puțin, în afara ei. În general, cam toți cei diferiți de credința strămoșească ortodoxă erau expediați la categoria „pocăiți”. Poate numai când era vorba de Învierea Domnului, auzeai întrebări de felul: „În ce zi cad Paștile sașilor?”. Despre motivele despărții zilelor celei mai mari sărbători creștine, nici vorbă. Cu asemenea lipsuri informaționale despre concetățenii noștri, în 1991 am aflat că biserica sașilor împlinea 800 de ani. Iar articolul d-lui profesor Philippi devenea, pentru un cititor neavizat, un mic manual de istorie. În numai 20 de pagini (tipărite cu corp mic de literă), domnia sa a concentrat tot ce a fost mai semnificativ în viața socială, politică și religioasă a „saxonilor” aduși de regii maghiari să colonizeze („sincron cu cruciadele”*) ținuturile din estul „sălbatic” al Europei.
Povestea colonizării sașilor și a viețuirii lor aproape milenare, în Transilvania, e frumoasă, dar și dramatică. Frumoasă, datorită tenacității unor oameni plecați de la casele lor din motive economice, dar care au știut să facă din creștinism nu doar o școală de viață individuală, ci mai ales socială. Dramatică, pentru că au trăit invazia tătară, răscoale, Reforma și Contrareforma, ocuparea habsburgică, revoluția pașoptistă, regimul dualist, formarea României Mari (pe care au salutat-o), două războaie mondiale, precum și provocările, și încercările regimurilor atee nazist și comunist. Dar, ca trăsături specifice, încă de la începuturile lor în Transilvania, sașii și-au demonstrat mereu capacitatea de-a se „autoguverna”*. Astfel, încă din secolul XIII, „acest drept al comunelor de liberă alegere (a preoților – n.m.) este de-a dreptul contrar evoluției bisericești generale”*. Așa încât, „identitatea bisericii nu s-a înfăptuit prin Reformă (sec. XVI – n.m.)”*, după cum nici Reforma n-a dus la „transformarea acestei identități”*. Totul a durat până în a doua jumătate a secolului XX, când sașii au părăsit România, în marea lor majoritate. Alături de puținii rămași, mai activează însă, conform angajamentului primordial, biserica lor. Romano-catolică la început, protestantă, după aderarea la Reforma lui Luther, Biserica Evanghelică C.A. (Confesiunea Augustană) va stinge cândva lumina civilizației săsești, ultrasilvanorum. O pierdere pe care nu sunt sigur că românii sunt / vor fi suficient de bine pregătiți s-o aprecieze la justa dimensiune. Mai ales, acceptând cu îngăduință creștină și resemnare rațională inechitățile sociale, politice și religioase suferite, cu secole în urmă, de înaintașii noștri.