Lolele, ca tradiție veche și specifică zonei, au devenit în ultimii ani o emblemă a Agnitei. În ultima duminică din ianuarie sau în prima din februarie, fuga lolelor alungă ritualic iarna și oferă curioșilor înșirați pe străzile Agnitei un spectacol asurzitor. Dar și gogoși aburinde.
Se spune că în urmă cu 200 -300 de ani lolele erau deghizate în costume multicolore, dar în prezent costumul de lolă este compus din pantaloni şi cămaşă de pânză albă, decorate cu zdrenţe negre, mănuşi albe şi o mască. Însemnătatea măştii pare a fi dublă: înspăimântătoare (pentru a evoca legenda Ursulei, cea care a salvat Agnita de asediatorii turci, iar coada lungă aminteşte faptul că eroina cetății a fost o femeie) şi protectoare – pentru că ascunde identitatea celui care o poartă. Uneori bărbații mascați se biciuiau, iar pentru a se evita situațiile de reglare de conturi, după Război s-a luat hotărârea ca lolele să fie numerotate. Dacă o lolă îşi vedea un cunoscut între privitori îl prindea cu biciul, îl învârtea de 3 ori şi-i dădea o gogoaşă din furcuţă.
Costumele la unison sunt completate cu accesorii precum: bici împletit din piele, început cu 8 rânduri (Korbatsch), cleştele din lemn crestat– croapănă (Quetsche) pentru gogoşi şi talangă, zuruitoare (Ratsche).
Lolele sunt în număr de 10–30 de persoane, organizate pe grupe de rudenie sau vecinătăţi, al căror conducător este tatăl de vecinătate. În grup participă, alături de bărbaţi, fete, femei şi chiar copiii între 4 şi 5 ani. Lolele sunt împărţite în 9 găşti: fiecare gaşcă se reuneşte dimineața în jurul orei 10.00 la o gazdă, iar apoi se îndreaptă spre locul comun de întâlnire (str. Avram Iancu), unde fac o poza de grup și pleacă în paradă. Fiecare lolă își ştie locul în paradă, iar în centru se fac demonstrații de măiestrie și trei opriri, pentru a se etala elementele caracteristice celor patru bresle: breasla cizmarilor, breasla croitorilor, breasla blănarilor şi cea a dogarilor.
În timpul paradei, şefii breslelor îşi chemau lolele, cu ajutorul unor zornăitori sau al unui corn de animal. Defilarea alaiului se încheie în faţa Primăriei din Agnita, prin intonarea imnului Transilvaniei – Siebenbürgen Land des Segens, cât şi prin declamarea urărilor de sănătate şi prosperitate în noul an.
Către ora amiezii are loc momentul ridicării măștilor.
De-acum şi până la ora 17, lolele au dreptul să meargă în grupuri pe străzi şi din casă în casă, pentru ca prin pocnete şi zgomotul tălăngilor să alunge spiritele rele. La prieteni se mănâncă gogoşi, se spun bancuri, oamenii se simt bine. Sărbătoarea se încheie cu un bal al lolelor.
Până în 1989 obiceiul lolelor implica exclusiv comunitatea săsească din Agnita şi foarte rar câte un român, bun prieten cu saşii, era acceptat în rândul lolelor, în vreme ce restul comunităţii de români privea parada de pe stradă.
După emigrarea masivă în Germania, comunitatea săsească din Agnita a fost tot mai mică şi nu mai avea cine să fugă la lole; de altfel, cei care au plecat au luat cu ei și obiceiul cu toate însemnele. Un grup de români, strânși într-o asociație a lolelor (înv. Bogdan Pătru) a preluat obiceiul şi îl practică alături de sașii care vin din Germania special pentru acest eveniment. Există consecvenţă în ceea ce priveşte parada – nu au schimbat nimic, toate elementele breslelor sunt prezentate în paradă, după modelul german, în costume și cu însemne (lada, steag, drapel) noi, care fac parte din patrimoniul agnițenilor.
Semnificativ în acest sens este şi Imnul Transilvaniei, care se cântă în germană, apoi în româneşte, primele 2 strofe şi ultima, pe ideea unităţii, a prieteniei, a dorinţei de egalitate, exprimată şi prin gestică.
Cea mai veche atestare a acestui obicei, care indică şi conţinutul lui semantic, se găseşte în Indiculus superstitionum et paginarium, din secolul al XVII – lea. Legenda vine din Evul Mediu, secolul al XIII-lea, când Agnita a fost asediată de turci și salvată de o tânără. În amintirea curajului Ursulei, cea care s-a deghizat și cu zgomote i-a speriat pe turci, se sărbătoreşte ziua Ursulei, adică Urzelntag. Aceasta este o variantă de a explica denumirea de Urzeln, cuvânt care nu s-a putut traduce, dar se presupune că derivă de la îmbrăcămintea confecţionată din resturi de textile, numite în dialectul săsesc din Agnita Urzen. Varianta românescă a numelui obiceiului derivă de la faptul că uneori anumiți participanți la paradă se mai îmbătau, şi românii ziceau că s-a făcut ca o lolă.