Ca primar de Sibiu, Klaus Johannis nu s-a remarcat ca orator. Discursurile sale, de regulă, au atras atenția prin concizie și retorică la obiect. Poate doar ca primar al Capitalei Culturale Europene să fi depășit formatul strict al speech-ului tehnic. În niciun fel însă n-a intrat în subtilități stilistico-oratorice înflăcărate de idealuri naționale. Și niciodată, cu nicio ocazie oficială, d-l primar n-a considerat oportun să aprecieze alegerea inițială și realegerile sale ulterioare ca dovezi ale mentalității politic corecte, din partea majorității etnice românești a Sibiului. Impresia pe care mi-a lăsat-o, în acele vremuri, a fost că se ținea departe de orice posibilă cădere în capcanele politicii și istoriei, cum ar spune Lucian Boia. Nici măcar sărbătorile naționale n-au avut darul de a-i provoca efuziuni sentimental-patriotice.
Totul până în vara lui 2012. Atunci când s-a lăsat curtat de politicienii național-liberali de la București. Interesați să atragă capital electoral pe seama celui mai ales primar din România postcomunistă, aceștia au reușit ceea ce sibienii credeau că este imposibil: transformarea primarului neutru al Sibiului, într-un politician critic și combativ, în spirit liberal. Din păcate, atât de liberal, încât n-a sesizat defectarea statului de drept, în iulie 2012, de către USL. Intrând în jocul marii politici, Johannis s-a manifestat cu o vehemență suprinzătoare, pentru un „tăcut” primar de provincie, împotriva modului în care s-a apărat regimul Băsescu de lovitura USL: „Politicieni de la noi nu au găsit altceva mai bun de făcut decât să alerge aţă la Bruxelles şi să se plângă acolo. E interesant de urmărit, în istorie, cum au fugit să se plângă ba la Poartă, ba la Viena, ba la Budapesta, ba la Bruxelles, în loc să stea acasă, să vorbească împreună şi să găsească soluţii pentru problemele noastre. Nu vine nimeni din afară să ne rezolve sau să ne rânduiască ţara. Numai noi, aici, putem să o facem şi de aceea cred că rolul cel mai trist l-au jucat cei care s-au dus la Bruxelles să se plângă acolo despre ce rău e în România”. Așadar, primarul Johannis s-a „întristat”, după apelul puterii de atunci către UE, în sprijinul statului de drept din România.
Lui Johannis i-au trebuit doi ani la Palatul Cotroceni, pentru a-și schimba radical discursul. Mai exact să apere statul de drept de rafalele legislative ale noii USL, în formatul ei redus (PSD+ALDE). Duminică, 22 ianuarie, s-a alăturat manifestanților împotriva stilului abuziv (preluat de la USL) al grupării majoritar-parlamentare Dragnea-Tăriceanu. Cel care se dorea, în 2014, președinte mediator a fost nevoit să se transforme în președinte jucător. Ne vom convinge în viitor de ce. Deocamdată, cu actuala Constituție, un șef de stat responsabil nu poate fi doar mediator. Dacă nu intra și în jocul politic (murdar) bucureștean, Johannis n-ar fi înțeles de ce a ajuns președintele României și mai ales ce așteptări au, de la el, milioanele de oameni care l-au votat.
Schimbările de ton și perspectivă ale discursului johannisian au venit, aseară, cu prilejul comemorării Micii Uniri, când a amintit de marșul din 22: „Imediat după ce au ieşit oamenii în stradă, activişti agitaţi şi agitatori au fugit la televiziunile obediente să explice poporului că este o nouă mineriadă – auzi, aberație – , este lovitură de stat. Cetățenii, să dea lovitură de stat? Nu, politicienii dau lovitura de stat, doar că nu dau lovitura de stat, dau lovitura de graţie statului de drept din România”. De data asta, de la înălțimea funcției maxime în stat, fostul primar de Sibiu, întristat, în 2012, de amestecarea Bruxelles-ului în treburile noastre interne, a punctat, fără ezitare, în numele unor principii, pe care acum cinci ani nu le-a avut în vedere: „Vrem să fim o naţiune puternică, un stat de drept sau vrem să fim o naţiune aşa şi aşa, cu un stat de drept care poate fi înmuiat şi discutat? Vrem să fim o naţiune care seamănă cu generaţia care a făcut Mica Unire sau vrem să fim o naţiune care nu îndrăzneşte să ridice vocea? Vrem să fim o naţiune între celelalte naţiuni, aşa cum sunt naţiunile europene sau vrem să fim o naţiune care nu îndrăzneşte să ridice vocea în corul naţiunilor europene?”
Klaus Werner Johannis, președintele României centenare, în 2018, și al României ce va asigura Președinția Consiliului European, în 2019, nu poate dori altceva decât o „naţiune între celelalte naţiuni, aşa cum sunt naţiunile europene”, adică o națiune de cetățeni demni urmași ai fondatorilor Micii și, mai târziu, ai Marii Românii. Rămâne de văzut dacă românii și clasa politică vor aprecia noul discurs naționalist al președintelui. După primele reacții de aseară, apărute pe canalele de propagandă audio-vizuale bucureștene, mă aștept la aprinse discursuri și cârcoteli naționalist-șovine.
Cu toate rezervele mai vechi pe care încă mi le mențin, mă număr printre cei care, în această perioadă, apreciază transformarea lui Klaus Johannis. Chiar și după peste doi ani de la marele salt făcut din Primăria Sibiu, la Palatul Cotroceni. E bine că rezultatele alegerilor din „11.12” nu l-au lăsat indiferent! În anul de grație 2017, șeful statului român este singurul politician care mai poate reacționa sensibil și constituțional, în fața unei puteri legislativ-majoritare cu reflexe autoritariste. Și cu toate limitele pe care i le impune constituția – plasa de siguranță a statului de drept, dar ale cărei ochiuri politicienii noștri se tot chinuie să le lărgească. Mai sper ca schimbarea lui Johannis să nu fie temporară și lipsită de viziune, cunoscând de mult că este animat de o profundă vitalitate spirituală.
