Îmi pare rău, am ajuns să-mi pun întrebări ca-n ‘89,’90. Dar n-am cum să n-o mai fac. Multe s-au schimbat de-atunci, dar au rămas intacte pietrele de moară cu care am ieșit din comunism. Și cea mai grea este clasa politică.
Pot să înțeleg că, în ‘89,’90, n-avea cine să ne conducă altfel decât cu idei și metode comuniste. Nu înțeleg, însă, de ce am ajuns în 2017 să avem tot o putere cu rădăcini comuniste.
Înțeleg că, în ‘89, nu ne-am prins cât de ușor am fost manipulați. Nu înțeleg, însă, de ce dovedim și astăzi că nu ne-am schimbat.
Pot să înțeleg că economia comunistă ajunsese un „morman de fiare vechi”. Nu înțeleg, însă, nicicum, de ce astăzi vorbim de rău, pe toate canelele, despre străinii care au investit în România.
În ‘90, am înțeles că singura șansă, pentru foștii comuniști, de-a „lămuri” poporul încotro trebuia să meargă a fost sperietoarea cu „nu ne vindem țara”. Dar de ce, după cei șapte ani în care românilor le-a mers bine în UE, acum aud voci (de activiști socialiști de partid) supărate pe Bruxelles. Motivul? Evident, legat tot de alții: „străinii ne fură țara”.
Pot să înțeleg că Iliescu l-a terminat pe Ceaușescu, numai după ce acesta a fost trădat de o parte a gărzii lui „pretoriene”, securiștii luminați. Dar nu înțeleg cum am ajuns, după atâta timp, să vorbim despre oameni din serviciile secrete că sunt conducătorii din umbră ai României.
Pot să înțeleg că minciuna – hrana populismului – a câștigat alegerile din ‘90, când nici măcar nu ne dezmeticiserăm, după lunga noapte comunistă. Dar cum să înțeleg că, la „11.12”, tot minciunile au creat o putere, pe care condițiile interne și externe nu-i vor permite să conducă populist?
Este de înțeles că într-o țara ca a noastră, tineri cu studii superioare ajung în locuri de muncă sub pregătirea pe care o au. Dar nu mai e de înțeles de ce legea educației a fost cea mai instabilă lege, în ultimele trei decenii. Și nu pentru că s-a dorit una mai bună, ci din orgolii și ambiții personale, și interese politice. Clasa politică chiar nu se simte responsabilă de soarta tinerilor noștri?
L-am înțeles pe Băsescu când a dat semnalul începerii luptei cu corupția generalizată, mai ales la vârful societății noastre. Nu-i înțeleg, însă, furia cu politizarea structurilor de forță ale statului. Faptul că se apără spunând că a atenționat de acest pericol, încă de când era la Cotroceni, dar fără să fi făcut un gest tranșant pentru a dovedi acest lucru, îi compromite mandatele de președinte mai mult decât o fac dușmanii săi.
O pot înțelege pe Codruța Kovesi, când spune că n-o leagă nimic compromițător de fugarul Ghiță, inculpat și defector al serviciilor secrete. Nu înțeleg, însă, de ce nu aflăm nimic, din partea structurilor de forță ale statului, în legătură cu aducerea acestuia în fața judecății.
Pot să înțeleg că există inși dornici de putere, dar fără viziune. Unii chiar au reușit, la „11.12”. Ce nu înțeleg? Nu înțeleg de ce aceștia nu vorbesc de pericolele, la adresa țării, nici măcar de acelea pe care toată lumea le vede! Din Euro-Asia, până în Euro-America. Când o vor face, va fi prea târziu.
Cele 11 neînțelegeri de mai sus mă obligă să ACUZ clasa politică românească și statul pe care îl conduce de tot atâtea crime împotriva viitorului acestei țări. Din păcate, nu există instanțe internaționale îndrituite să judece asemenea crime. Și-atunci, ce facem cu România noastră?