L-am întâlnit pe Nicușor Dan, de ziua lui Eminescu, duminica trecută, la Sibiu. Îl vedeam, pentru prima oară, la conferința de presă a USR, și mi s-a părut cel mai atipic politician din câți am cunoscut, până acum. Luminos la față, cu aerul unui adolescent prietenos și amabil, Nicușor vorbește cu pasiune calmă despre ce ar trebui să se întâmple în România. Și te face să crezi că, pentru el, politica presupune alegerea a ceea ce majoritatea oamenilor (nu doar de la noi) refuză: sacrificiul de sine, respectul față de alții și implicarea în social. Departe de a-și dori să impresioneze cu o retorică pretențioasă, nu are nimic din carisma celor care, până acum, și-au atras simpatii populare. Discursul lui este colocvial, cu vorbe pe care nu e nevoie să le cauți în dicționare.
Și pentru că tot am spus că nu seamănă cu politicianul nostru tradițional, Nicușor posedă talentul comunicării relaxate. Fără nervi întinși și replici țâfnoase, cum se dau mari politicienii cu vechime pe culoarele puterii, în fiecare seară la televizor. În primul rând, știe să asculte, urmărind atent ce i se spune. Nu pare să-l surprindă vreun subiect și dă răspunsuri scurte neechivoce. Dacă e totuși luat pe nepregătite (ca de afirmația Alinei Mungiu-Pipidi, cum că USR ar fi făcut un troc cu SRI, în campania electorală), își revine brusc, după momentul de crispare, și expediază răspunsul tăios, dar nu pe un ton ridicat (în cazul respectiv, „o vom da în judecată”). Își susține punctul de vedere fără a folosi cuvinte pompoase, cu date concrete, eventual cifre și concluzii din rapoarte oficiale. Naturalețea discursului său este, cred eu, cheia succesului la public. În special publicul tânăr. Nu tonuri grave, apăsate, nu figuri libere și afirmații patriotarde. Acelea care mai au priză doar la publicul educat în alte vremuri.
Nu mai știu exact din ce motiv, poate pentru că era ziua lui Eminescu, dar mie Nicușor mi-a amintit de Zburătorul romanticului nostru poet național. Și mi-a părut verosimilă sinceritatea idealului său: „salvarea României”. Probleme de înțelegere apar, însă, dacă vrei să afli cum vrea să facă politică. Deși este la o vârstă tânără, cunoaște marile rateuri, de după ‘89 (CDR, UFD, URR, ADA sau USL), din cauza inexistenței direcțiilor doctrinare. Și totuși, Nicușor Dan acceptă ca membrii și simpatizanții USR să aibă orientări ideologice diferite. Importantă, am înțeles eu, ar fi căutarea soluțiilor pentru atingerea interesului național, într-o ideală împărtășire a responsabilității civice. Dacă am înțeles bine, atunci poate fi vorba de viziunea matematicianului educat la școala ong-istă, cea care l-a făcut faimos în România. Quod erat demonstrandum?!
M-am despărțit de Nicușor Dan, convins că am cunoscut un lider politic idealist. După mulțimea tinerilor pragmatici, dar care au eșuat prematur în apele murdare ale politicii interesului personal, am avea nevoie de tineri idealiști. Întrebarea este: vor reuși Nicușor și ai lui să convingă românii de forța înnoitoare a simțului patriotic trăit cu sinceritate și a convingerilor civice dovedite de la mersul pe stradă, până la condiția omului de stat?
În ultimul timp, dezordinea publică și politică de la noi, ce a permis apariția defectorului Ghiță, a pus la zid statul român, prin decredibilizarea propriilor sale servicii secrete. Totul pe fondul corupției, urii și imoralității disputelor sterile și de lungă durată, între aleșii democrației noastre. De unde și dihonia ce-a virusat întreaga societate, lucru dovedit din plin de agenda zilnică a știrilor naționale, până la cearta scriitorilor, exact de ziua lui Eminescu!… În acest tablou social, prezența lui Nicușor într-un parlament dominat zdrobitor de populiști și naționaliști de ocazie, pare o frumoasă poveste de iarnă.