Trăim zile în care puțini dintre noi pot înțelege ce se întâmplă cu adevărat cu societatea noastră și încotro se îndreaptă. Când spun puțini dintre noi, mă gândesc la cei care conduc structurile de putere ale statului român. Pentru noi, oameni obișnuiți, totul pare o nebunie. Suntem la discreția celor care fac rating cu așa zise știri de interes public (în fapt, informații scoase țintit din arsenalul clasificat). Prin amestecul grosolan de părtinitor al unora din mass-media bucureștene, în disputele dintre înalții foști și actuali demnitari, asistăm, în realitate, la cele mai abjecte atacuri împotriva statului, culmea!, din partea celor care ar trebui să-l protejeze, să-l apere de pericole interne și externe. Așadar, cu mai puțin de doi ani, până la aniversarea celor 100 de ani de existență, suntem în plină criză de credibilitate a statului, tocmai datorită celor investiți cu atribuțiuni oficiale în slujba lui. O situație mai gravă nu cred că a mai fost, cu excepția celei în care a ajuns Vechiul Regat, în ultima parte a confruntărilor armate ale primului război mondial. Dar era și un efect dramatic al dihoniei intrate în clasa politică, înainte de intrarea țării în Marele Război.
Boala e veche, deci. Problema noastră e leacul. Cum îl găsim? Vă propun, în acest sens, lectura unor fragmente dintr-un comentariul politic al lui Mihai Eminescu („Spirit greşit şi fatal”, ziarul „Timpul”, 18 noiembrie 1879), de la a cărui naștere se împlinesc, astăzi, 167 de ani. Ideile acestui articol sunt valabile și astăzi. Prin ele, Eminescu devine contemporanul nostru. Dar dacă societatea a rămas la fel, ce folos?
*
Condiţia obligatorie a dezvoltării paşnice e disciplina publică, întemeiată fie pe respectul puterii publice, fie pe încrederea ce o avem în politicieni – oamenii însărcinaţi cu purtarea de grijă pentru treburile comune. În societate modernă, puterea publică a pierdut autoritatea covârşitoare, în virtutea căreia silea pe tot omul să se ocupe de treburile ei. Deci, şi la noi, trebuie ca încrederea în capacitatea şi buna credinţă a oamenilor noştri politici să ne scutească de orice îngrijire privitoare la interesele publice. Această încredere, din păcate, lipseşte.
De fapt, lipsesc dintre noi iubirea faţă de semenul nostru, încrederea şi mentalitatea care adună oamenii laolaltă; lipseşte liantul care face din indivizi o societatea organizată.
Nu este mai puţin adevărat că, de-a lungul timpului, oameni incapabili ori oameni de rea credinţă au stat în fruntea ţării şi au slăbit prin purtările lor atât autoritatea puterii publice, cât şi încrederea populară în oamenii politici.
Totodată, este le fel de adevărat că sistemul nostru politic, întemeiat pe principiul votului general, în fapt al participării tuturor membrilor societăţii la viaţa publică, ne impune la toţi datoria de a priveghea asupra realizării treburilor comune.
Toate acestea justifică rezervele pe care le avem faţă de oamenii politici, justifică severitatea în aprecierile asupra faptelor lor. [De asemenea], justifică o interesare mai mult sau puţin susţinută pentru fenomenele vieţii publice. [Însă,] nu justifică discordia şi ura ce s-au cuibărit în ţară şi frământă societatea noastră de atâta timp.
Suntem zăpăciţi; nu mai ştim ce să vorbim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne încredem; nu ne mai înţelegem şi nu ne mai auzim unii pe alţii: ne trebuie o idee care să limpezească toate capetele şi să ne împreune pe toţi la lucru.
