Într-o societate normală, orice schimbare de guvernământ este privită cu încredere și optimism. Se presupune că noul guvernământ, ca formă politică de conducere a statului, va aduce ceva nou, cel puțin acolo unde guvernămintele anterioare s-au dovedit ineficiente. În asta constă rostul schimbării, mai ales în democrație, cea care dă sens necesarei evoluții sociale. În mod firesc, guvernământul are nevoie de oameni care și-au dovedit deja pregătirea profesională, într-un domeniu sau altul, vizionari, deci animați și de idealuri nelegate de realitatea imediată, și stimulați de-o educație umanist-culturală considerabilă. Aceasta mi se pare portretul ideal al unui om născut și crescut pentru a fi lider demn de un guvernământ responsabil.
De peste 27 de ani, dar mai ales în ultimii zece, de când am intrat în UE, guvernămintele noastre s-au dovedit mai degrabă conservatoare, decât liberale. O spun cu gândul că, după o lungă perioadă în care, de cele mai multe ori, ideologia de partid a ținut loc de oricare din calitățile necesare unui lider autentic, România avea nevoie, în opinia mea, de-o destindere liberală. De acel mediu social capabil să stimuleze individul să se realizeze, conform însușirilor personale, dar și pentru a fi util în conducerea societății, la orice nivel. Din păcate, acum 27 de ani, am pornit cu stângul, datorită înclinării deciziei la vârf, cu suport democratic, în favoarea formulelor populiste de conducere. Lipsa de „cadre” din partidele noastre cu mentalități liberale, ce trebuiau impuse de schimbarea din 1989, și-a spus cuvântul.
În aproape trei decenii, am trecut prin guvernăminte care n-au realizat nicio schimbare fundamentală în societatea noastră. Două argumente: Constituția – nu armonizează funcționarea puterilor statului și Administrația publică – bazată pe o împărțire teritorială gândită după „criterii ceaușiste”. În aceste condiții, ne putem aștepta doar al soluții de supraviețuire, din partea oricărui guvernământ. Merită spus, totuși, că abia după anul 2000, având perspectiva aderării la UE, lucrurile s-au mai schimbat. Însă, după zece ani de la aderare, nimeni nu poate susține că, la începutul lui 2017, România dă semne de integrare în UE. Suntem încă neputincioși pentru un asemenea obiectiv istoric. Și cea mai bună dovadă sunt milioanele de cetățeni români plecați în occident, cu slabe perspective de reîntoarcere. Se poate spune că România a pierdut cele mai dinamice segmente de populație, pe diferite grupe de vârste, începând din 1990. Și migrația continuă.
Ajunși la zi cu această analiză sumară, ne pomenim cu un guvernământ rezultat din alegeri libere, la care au participat aproximativ 18% din populația României. Spune mult, nu vi se pare? Problema e că liderii se laudă cu o victorie zdrobitoare asupra adversarilor. Dar, în democrație, politic poți spune ce vrei. Dacă, pentru mine, victoria asta nu este de laudă, pentru alții (de exemplu Liviu Dragnea) este cel mai bun lucru rezultat al PSD. Dacă, pentru mine, campania PSD a fost social-democrată doar cu numele, pentru alții a fost o demonstrație perfectă de cum să atragi voturi mai multe decât alții. Dacă, pentru mine, promisiunile atrăgătoare au fost populiste, cu exagerări naționalist-șovine periculoase pentru țară, pentru alții au fost exact ce așteptau. Învinșii nu mi s-au părut mai realiști. Dacă, pentru mine, PNL a fost complet neinspirat și lipsit de vlagă, pentru alții a fost suficient să intre în parlament. Și mă opresc doar la PSD și PNL. Se pare că național – liberalii și-au pierdut busola doctrinară tradițională, după rateurile majore în ultimii zece ani. E vorba de cele două alianțe pre-electorale, nefirești, cu PD (caz în care nefirescul s-a evidențiat ca uleiul deasupra apei, după nereușita tentativă de apropiere doctrinară PNL-PD), respectiv cu PSD.
În aceste zile, după formalitățile parlamentare ale PSD-ALDE, asistăm la nașterea Executivului. Pentru mine, este Executivul Dragnea. Adică după chipul și asemănarea liderului teleormănean. Vom avea un guvern funcționăresc, în care bătrânul traseist politic Meleșcanu va străluci la Externe, prin adaptarea României la tendințele separatist-naționaliste. După ce tot anul trecut, PSD-Dragnea a tunat și fulgerat împotriva tehnocraților lui Dacian Cioloș, învingătorii aleși cu 18% au impus un guvern format din activiști de partid, cu experiențe formate preponderent pe funcții obținute politic. În frunte cu cel mai disciplinat și supus membru de partid, Sorin Grindeanu. Aș vrea să cred că vor reuși. Dar sunt pesimist. Ce ar putea realiza un guvern cu un ministru de Interne, luat deja în cătarea zeflemistă a unui polițist meseriaș? Sau cu un alt ministru, la Muncă, școlit de defunctul PRM, de la care a preluat sintagme vechi-regățene gen „nemțălăul de Johannis”? În fapt, numai când aud noua denumire a Ministerului Culturii și Identității Naționale simt că nu mai pot respira aerul îmbâcsit de șovinismul înlocuitor de doctrină al partidului-stat-Dragnea, ce i-a pavat drumul spre victoria din 11.12.