Când am ales titlul, m-am gândit doar la efectul votului din 11.12. Țara a redevenit roșie, la fel ca după primele alegeri libere din 20 mai 1990. Aș zice chiar mai roșie astăzi, decât cu peste 26 de ani în urmă. În România postcomunistă, roșul nu este culoarea social-democrației, ci a populismului, cu care urmașii lui Ceaușescu au câștigat acele alegeri din „duminica orbului” și pe care l-au dus mai departe urmașii urmașilor dictatorului. Mai exact, tot ce a însemnat, în această lungă perioadă, politica de „stânga” marca Ion Iliescu.
După 16 zile, Republica PSD este rezultatul acestui parcurs istoric nefast, de 27 de ani, pentru societatea deschisă a României postcomuniste. Ne-am întors la republica aflată la comanda unui partid, PSD, hrănit ideologic din hambarul plin de promisiunile populismului cu față umană. Campania câștigătoare din această toamnă a dovedit-o cu prisosință, și nu insist.
Problema de astăzi este că desemnarea premierului, primul pas după alegeri, s-a împiedicat de buturuga unei candidaturi, ce părea inițial bună de acceptat de către șeful statului. Cine s-a gândit, în ziua nominalizării, că în spatele unei figuri blajine, cu un CV apreciabil, se ascunde o situație inacceptabilă pentru momentul în care s-ar fi transferat în spatele viitorului premier? Și cum ar fi putut fi altfel, când soțul d-nei PM ar fi fost demascat drept un susținător al unuia din cei mai controversați lideri ai lumii de astăzi? Să fii PM-ul României, țară membră a UE și partener strategic al SUA, și, în același timp, să dormi în pat cu inamicul aliaților țării tale – iată o incompatibilitate pe care numai oameni cu judecăți bolnave o pot îngădui. Ei bine, asemenea oameni s-au dovedit, astăzi, Dragnea & Tăriceanu, liderii noii republici de după 11.12. Un duo hârșit cu jocurile imorale ale politicii pe malurile Dâmboviței.
După toată tevatura publică din zilele trecute, Johannis n-a acceptat candidatura d-nei Sevil Shhaideh. În a 16-a zi a republicii PSD, era de așteptat, totuși, din partea unui președinte responsabil. N-a motivat, nedorind să nu intre în detalii stânjenitoare pentru o femeie. Orice minte normală, din lumea civilizată, ar înțelege că A FOST DESTUL ȘI CONVINGĂTOR CU CAMPANIA DE PRESĂ DESPRE SOȚUL D-NEI SHHAIDEH. Nu și pentru oameni ca Dragnea & Tăriceanu. Ei s-au apărat atacând, pe cai mari și tari, având în spate aparatul ascultător de partid care a susținut și „lovitura democratică de stat” din vara lui 2012. Cu o asemenea desfășurare de forțe, totul e posibil. Inclusiv să ne întoarcem la 2012. Să suspendăm președintele și normalitatea constituțională, fiind realități prea incomode pentru interesele de partid.
Dragnea se dovedește prea mândru pentru o lucrare atât de mare. Dacă ar fi vorba de alegerea aliaților într-un război de-adevăratelea nu știu, zău, de ce-ar fi capabil. (Apropo: care este marea putere interesată de compromiterea alințelor noastre externe? Cine ghicește își va da seama și cine este călcâiul lui Ahile al României… un fel de Dodon, noul viteaz de la răsărit.) Pe Dragnea îl văd împotriva oricui nu i-ar asculta ordinele și s-ar da după oricine i-ar satisface ambițiile. Dacă este adevărat că Iliescu a cerut adunării constituante, din 1990, ca noua constituție a României să nu mai permită apariția unui nou Ceaușescu, astăzi i-aș spune că tipul de politician Dragnea este dovada că temerile sale au fost justificate. Numai că pericolul vine exact de lângă el.