A fost Unirea de la 1918 marea izbândă a neamului sau marele cadou din partea învingătorilor primului război mondial? Propaganda naționalistă susţine că poporul român şi-a dorit de secole unirea într-un singur stat. Personal, cred că nu ideea de stat a fost precumpănitoare pentru români, de-a lungul celui de-al doilea mileniu creştin. În schimb, nimeni nu i-a putut opri pe români să circule de-o parte şi de alta a Carpaţilor. Asta le-a menţinut patosul apropierii. Ajutați și de cler, frăţia ortodoxă i-a solidarizat cum, multe secole, n-au reușit idealurile emancipării sociale apărute în alte părți ale Europei. Efecte ale acestei mentalități se simt și în zilele noastre, inclusiv etica duplicitară față de stat.
La începutul secolului XX, au fost români ardeleni, precum Aurel C. Popovici, care au susţinut proiectul federalizării imperiului dualist. Pentru A.C.Popovici era singura soluție de salvare a Austriei Mari! (vezi Vasile Crișan, „Aurel C. Popovici (1863-1917)”, Biblioteca Brukenthal, 2008) Pentru asta a avut argumente, dar nu şi câştig de cauză. Marele proiect s-a năruit după asasinarea prinţului moştenitor, la Sarajevo. Și chiar dacă nu mai era cazul federalizării imperiului, totuși convingerile autonomiste ale fruntașilor români au rămas și după Marea Unire. Dovadă sunt cele cinci principii ale Proclamaţiei de la Alba Iulia: 1. „Această unire noi avem dreptul să o pretindem pe baza fiinţei naţionale unitare”; 2. „Fiecare naţiune să se poată cultiva în limba ei, să se roage lui Dumnezeu în limba ei şi să ceară dreptate în limba ei”; 3. „Numai printr-un regim democratic putem întări ţara noastră românească, mai ales când trebuie să ţinem seama de cerinţele vieţii moderne”; 4. „Până la întrunirea Constituantei, să se dea ţinuturilor noastre o autonomie provizorie (subl. m.), ca această tranziţie să se facă fără greutăţi, căci nu în două-trei zile se poată face o perfectă unitate în organizaţia administrativă şi judiciară”; 5. „În legăturile mari internaţionale să nu domnească rigiditatea unei suveranităţi, ci să se aplice frăţietatea universală”.
Aşa gândeau elitele ardelene – Iuliu Maniu, de exemplu, pentru care „noul stat român [s-a născut] din unirea Vechiului Regat cu provinciile emancipate (subl.m.)”. Interesant este și ce credea vizionarul naționalist despre „Europa de mâine”: „… va fi aceea a uniunilor, confederaţiilor, federaţiilor. Acest moment inexorabil nu trebuie să găsească poporul nostru nepregătit. Conducătorii politici trebuie să cultive calităţile profesionale şi morale ale românilor, astfel ca ei să nu devină în noul context de liberă circulaţie a valorilor un fel de neo-iobagi în raport cu alte popoare. Deci, pregătire de specialitate, pregătire politică şi morală pentru a face faţă concurenţei inevitabile!”
Au fost însă și politicieni care au considerat că, la sfârşitul primului război mondial, naţiunea română a fost cadorisită de marile puteri cu un stat mai mare decât cel al Vechiului Regat. Drept aceea, fruntaşul conservator P.P.Carp a răspuns cu tâlc, dar și din orgoliu rănit, criticilor venite din partea adversarilor politici, pentru opțiunea sa in favoarea Germaniei, ieșită înfrântă din marele război: „Românii n-au nevoie de politicieni, pentru că au noroc”.