Suntem la finalul primului deceniu al integrării în Uniunea Europeană (mai corect: de la aderarea la UE) și n-aud pe nimeni din lumea politică (în frunte cu actualul șef de stat și cei trei „foști”) să riște niște concluzii de etapă. Nici măcar premierul apolitic Dacian Cioloș nu pare interesat să-și exprime opinii despre acest final, suprapus pe finalul propriul său mandat. Nu de alta, dar de la un tehnocrat m-aș aștepta la spusul pe nume al multor date, cifre, realități pe bune și mai puțin bune. Ceea ce ne-ar fi de mare folos, într-o perioadă în care politica românească, ajunsă la un minim îngrijorător de respect și încredere populară, după 1989, se pregătește de un nou test electoral.
Cu toate acestea, știm că viața cetățenilor români s-a schimbat radical începând din 1 ianuarie 2007. Să ne gândim doar la libertatea de a circula în Europa, de a munci în orice țară a uniunii, la sprijinul financiar de care beneficiem prin programele UE sau la aportul considerabil al capitalului străin la mersul economiei și ar fi destul. Aderarea la UE a însemnat, în fapt, reintrarea României în circuitul valorilor civilizației europene, după o jumătate de veac de izolaționism impus de-o dictatură aberantă.
Totuși, pentru că mai e ceva timp până la sfârșitul anului, Cioloș ar trebui să aibă curajul asumării unor concluzii despre primul deceniu al integrării. Prezentând societății unde se află, guvernarea tehnocrată ar ieși din scenă în modul cel mai onorabil. Neavând inhibiții politice, ar putea asigura astfel un început mai sănătos pentru următorul deceniu. Mai sănătos decât începutul primului deceniu. Îndrăznesc să spun că mai util, pentru societate, ar fi fost bilanțul România 10, decât decalogul România 100. Oricum, dacă, la finalul acestui an, nu vom ști situația integrării noastre în UE – din perspectiva reformelor structurale, situației economice și armonizării legislatice – peste doi ani, vom avea o aniversare a centenarului Marii Uniri exclusiv pe fondul cenușiu al festivismului naționalist. Și nu al unei reușite istorice – împlinirea visului părinților României Mari:
Europa de mâine va fi a aceea a uniunilor, confederaţiilor, federaţiilor. Acest moment inexorabil nu trebuie să găsească poporul nostru nepregătit. Conducătorii politici trebuie să cultive calităţile profesionale şi morale ale românilor, astfel ca ei să nu devină în noul context de liberă circulaţie a valorilor un fel de neo-iobagi în raport cu alte popoare. Deci, pregătire de specialitate, pregătire politică şi morală pentru a face faţă concurenţei inevitabile! (Iuliu Maniu, 1 decembrie 1918, Alba Iulia)
În opinia mea, fragmentul de mai sus este din discursul fondator al României democratice, în zorii trecerii de la Europa imperială la cea a popoarelor. Orice discuție despre înscrierea statului român în rândul statelor moderne europene ar trebui să înceapă cu acest discurs vizionar. Ideile lui pragmatice și programatice sunt de-o actualitate evidentă. Aproape am putea spune că fondatorii României Mari au anticipat cu peste trei decenii marele proiect al Uniunii Europene – a statelor occidentale, apărut în zorii trecerii, după al doilea război mondial, de la dictaturile fasciste și național-socialiste, la societățile democratice.
Cât de apropiat de realitate este, pentru România membră de 10 ani a UE, îndemnul la „pregătire de specialitate, pregătire politică și morală pentru a face față concurenței inevitabile”, lansat acum un secol? Iată o întrebare la care o clasă politică responsabilă s-ar simți obligată să dea un răspuns. Și dacă nu se poate vorbi încă de responsabilitate la nivelul întregii clase politice, măcar un guvern tehnocrat – liber de concurența electorală – ar trebui s-o facă. Sau tocmai pentru că nu este liber de concurența electorală n-o face?