România a avut parcă din totdeauna medici de calitate și nu duce lipsă nici acum de astfel de oameni. Puțină lume știe însă că unul dintre cei mai buni medici de radiologie din Europa.
Te-ai gândit vreodată ce-i trece prin minte unui medic în momentul în care are în faţa lui un caz cu care s-a mai întâlnit doar în poveştile spuse de colegii de breaslă sau în revistele de specialitate? Ori la rezolvarea căruia doar a asistat, fără a interveni cu propriile-i mâini? Situaţia devine şi mai complicată atunci când pacientul este un copil. Firav, mic, care poate că nici n-a apucat să facă primii săi paşi în această lume şi care, pentru a-i putea face, are nevoie de ajutorul celui care ţine bisturiul în mână. Dar bisturiul nu e de ajuns. Acesta nu poate tăia emoţiile pe care medicul le simte. „Copilul este ceva special. Este ceva special prin faptul că, practic, e nevinovat, se spune că nu are păcate”, mărturiseşte pentru gândul.info, Ştefăniţă Dima, medic primar radiologie şi imagistică medicală, care a realizat în premieră o operaţie pentru îndepărtarea unei vene paragalenice în ţara noastră. În literatura de specialitate doar alte şase cazuri de acest gen au fost diagnosticate la nivel mondial cu această malformaţie.„E un caz rar şi foarte rar”, după cum îl caracterizează chiar medicul. Şi totuşi, cu răbdare şi dedicare, Ştefăniţă Dima şi colegii lui alături de care a lucrat au reuşit să-i salveze viaţa micuţei Anelise. Şi, poate că una dintre cele mai importante lecţii pe care medicii o pot învăţa dintr-un astfel de caz este aceea că pacientul trebuie întotdeauna pus în mijlocul ecuaţiei.
O fetiţă de un an şi 10 luni are o criză de epilepsie. Părinţii nu stau pe gânduri şi o duc pe micuţa Anelise la un control. „Acolo au făcut ceva investigaţii şi la o examinare de rezonanţă magnetică au văzut o gâlmă vasculară, ca să spun aşa. Au văzut o dilataţie venoasă pe care ei în primă fază nu au ştiut să o interpreteze, dar care dilataţie venoasă a fost nu o anomalie de venă galen, vena galen fiind o venă centrală a creierului, ci a fost o venă paragalenică, adică o venă lângă vena galenică. E un caz rar şi foarte rar”, explică Ştefăniţă Dima, medic primar radiologie şi imagistică medicală în cadrul clinicii Medlife, specializat în radiologie intervenţională.
Un caz care nu mai fusese întâlnit în ţara noastră
Un caz în premieră chiar şi pentru medicul Dima, care mai avusese de-a face cu cinci malformaţii de venă Galen, însă nu şi cu o astfel de patologie cum era cea a micuţei Anelise. Vena Galen este principala venă din creier, care asigură drenajul venos. În cazul fetiţei, potrivit explicaţiilor medicului, existau două artere care se vărsau în acea venă paragalenică şi o făceau să se dilate. „Dilataţia deja ajunsese la trei centimetri diametru şi tot drenajul venos venea prin nişte vene care în mod normal trebuia să fie invizibile, dar acum erau groase ca degetul mare, de la nivelul feţei şi era drenaj cumva anterior. Drenajul aceasta anterior a dus treptat, dar sigur la o dilatare a unor vene pe partea stângă a capului, undeva hemifrunte şi toată orbita stângă. Venele acestea deveniseră ca nişte şerpişori, sub piele, albastre-violet”, explică medicul Şefăniţă Dima.
Teama părinţilor creştea cu fiecare venă care se inflama. Pentru Anelise, intervenţia chirurgicală nu era o soluţie. Riscurile erau mult prea ridicate din punct de vedere neurochirurgical. Şi-atunci? Cum puteau medicii să salveze o viaţă care abia începuse?
„Am avut şansa cu nişte colegi neurochirurgi pe care îi cunosc de multă vreme şi cu care lucrez în echipă pluridisciplinară şi care au sugerat familiei că ar fi o soluţie endovasculară de a rezolva lucrurile. Soluţia asta endovasculară înseamnă că facem o puncţie în artera femurală, mergem un un cateter până la nivelul vaselor capului, vedem exact arterele care sunt patologice şi care se varsă fără să irige ţesutul cerebral în vena de care vorbim. Ceea ce putem să facem este să astupăm atât vena cât şi artera, pe o porţiune mică, ca nu cumva să astupăm vreo venă sau arteră care merge la ţesutul cerebral. În felul acesta am dorit să facem disconexiunea dintre cele două elemente care nu aveau ce să caute în legătură una cu cealaltă”, aceasta a fost decizia pe care a luat-o echipa care a intervenit în cazul micuţei.
Decizia era luată, însă nimic nu era simplu. Erau riscuri imense
Procedura putea să fie un eşec. Şi totuşi… era singura şansă prin care Anelise putea să aibă o viaţă normală sau, mai bine spus, să aibă şansa la viaţă. „Nu e simplu să îi faci anestezie copilului. Nu e simplu să-i înţepi artera femurală. Nu e simplu să găseşti nişte catetere suficient de subţiri ca să urci şi să faci lucrul acesta”, mărturiseşte Ştefăniţă Dima, care ţine să amintească de fiecare dată că nu a fost singur în această intervenţie şi-i menţionează pe colegii lui, de la anestezist la asistente.
„Nu e vorba aici de medicul Dima Ştefăniţă, e vorba de echipa pluridisciplinară care a rezolvat cazul. Am analizat cazul foarte bine înainte. Au fost zile întregi de discuţii. Au fost zile întregi de discuţii cu echipa de anestezie, au fost discuţii cu echipa de post-operator, cu anestezia pediatrică. Am adus special aici nişte anestezişti pediatri care să se ocupe de copil, nişte asistente de pediatrie care să mai fi avut de-a face cu copiii. Neurochirurgul era în sală lângă mine, împreună am făcut planul”, explică medicul.
Emoțiile care te mobilizează
Toate lucrurile erau pregătite. Cu o jumătate de oră înainte de începerea intervenţiei medicii s-au asigurat că tomograful şi rezonanţa magnetică erau libere, pentru ca în cazul unei urgenţe să poată merge acolo cu fetiţa. Şi procedura a început. „Am şi eu copii. Am doi doi copii, 11 ani şi jumătate, Ştefan şi 14 ani şi jumătate, Ileana, şi iubesc copiii. Ce să vă zic, Anelise la un an era un ghem, nu era mare lucru de copil. Toate văsuleţele erau foarte subţiri. Îmi era frică, evident că îmi era frică şi aveam emoţii. Lucrurile astea mă mobilizează. Dacă n-aş avea emoţii şi nu m-aş gândi în noaptea dinainte la cazurile pe care le fac, poate că nu m-aş mobiliza atât de bine şi poate că n-ar ieşi atât de bine. Emoţiile mai durează încă 4-5 minute după ce mă apuc să intru în procedură, după care lucrurile se liniştesc şi chiar îmi place ce fac şi poate că şi de asta merg bine intervenţiile”, mărturiseşte Ştefăniţă Dima.
Emoţiile i-au revenit în momentul în care, atunci când au încercat să lipească nişte spirale de platină în vena principală, lipiciul pe bază de răşină s-a întărit şi comunicarea dintre arteră şi venă a fost întreruptă. Era momentul în care drenajul anormal trebuia să revină la fluxul obişnuit.
„Ţin să vă spun că am şocat un pic creierul, n-a mai ştiut ce să facă şi tot drenajul venos s-a oprit. A fost momentul în care ochiul a început să se umfle, în care toţi şerpişorii ăia de care vorbim au început să se umfle şi a fost momentul în care am crezut că nu o să meargă procedura pentru că drenajul venos n-o să-şi reia cursul lui normal de până în apariţia fistulei”, ridică din umeri.
A fost un moment de cumpănă. Anelise nu a fost trezită din anestezie, dar medicii au dus-o imediat la rezonanţă magnetică. Acolo lucrurile începuseră deja să reintre în normal. Ochiul începuse să se dezumfle, iar fluxul sanguin era cel normal.
„Varianta pe care o aveam era ca medicul neurochirurg să scoată un volet osos, să lase creierul să se umfle şi apoi să aşteptăm să se dezumfle şi să se reia fluxul sanguin normal. Sigur că nimănui nu îi convine să aibă o gaură în cap şi să iasă creierul pe afară. Exista riscul să pierdem copilul, fără îndoială. Logica şi experienţa de până atunci spunea că dacă am oprit circulaţia aberantă, circulaţia normală îşi reia cursul. Nu-i chiar aşa… sau nu imediat”, recunoaşte Şrefăniţă Dima şi-şi aminteşte cu înfrigurare momentele în care simţea că viaţa micuţei Anelise se îndreaptă în direcţia greşită.
„Am convenit deja că o să fiu naşul fetiţei şi de căsătorie şi, ulterior, o să ţinem legătura”
Din fericire, momentul de rătăcire a trecut repede. Creierul fetiţei nu a fost afectat în niciun fel de intervenţie şi recuperarea a decurs normal. Procedura a fost un succes. O premieră terminată cu brio pentru echipa de medici condusă de Ştefăniţă Dima.
Operație reușită, pacient salvat
Părinţii micuţei Anelise puteau răsufla uşuraţi. Fetiţa lor este acum bine, gata să crească normal şi să se bucure de toate „aventurile” pe care le are în faţă. Şi cum o astfel de reuşită se datorează, în primul rând, priceperii medicilor, relaţiile cu familiile celor mici se păstrează şi dincolo de uşile spitalelor. „Ultima dată am vorbit cu părinţii fetiţei, lui Anelise, acum câteva zile. De ce? Pentru că duminică mi-au trimis un mesaj în care îmi spuneau că li se pare că are ceva probleme cu mersul şi am analizat împreună pe telefon, am făcut un consult neurologic şi ne-am dat seama că nu e nimic, niciun deficit focalizat. Am spus că s-ar putea să fie un lucru temporal, să fie o spaimă de-a ei şi, într-adevăr, s-a dovedit că aşa a fost, că şi-a reluat mersul şi merge foarte bine. Şi părinţii, şi eu, avem o spaimă oarecare, deşi controlul de rezonanţă magnetică arăta că lucrurile sunt absolut impecabile acolo. O s-o umărim”, povesteşte.
Relaţiile merg şi mai departe
„Am convenit deja că o să fiu naşul fetiţei şi de căsătorie şi ulterior o să ţinem legătura. Vă daţi seama că mă obligă şi mai mult lucrul acesta. Pot să vă zic că în momentul în care vorbeşti cu pacientul, îi explici pacientului ce trebuie să facă, care sunt riscurile, n-ai cum să nu stabileşti o conexiune. Mie-mi place ca după ce se rezolvă lucrurile, poate la control, poate nu imediat după, ies la o bere cu familia, povestim, ne sunăm. Aşa sunt eu făcut şi, sincer să fiu, cred că asta e calea pe care trebuie să o urmăm toţi”, zâmbeşte şi-n ochi i se citeşte speranţa. Citește continuarea pe gândul.info.
