Încep prin a saluta victoria lecției americane de democrație, evenimentul politic de rezonanță globală, al anului de grație 2016. Hillary Clinton și-a recunoscut înfrângerea și l-a felicitat pe învingătorul detașat al prezidențialelor, Donald Trump. Care, la rândul său, a felicitat-o pe Hillary, pentru campanie, neuitând să menționeze că „a luptat bine”. Dar a mai spus ceva: „E timpul să ne pansăm rănile și să ne reunificăm țara”, chemând democrații și republicanii să contribuie la acest deziderat național. It’s the American way of politics! Da, este stilul american de-a face politică, în ultimii exact 240 de ani, de la câștigarea independenței SUA, față de Regatul Unit al Marii Britanii.
Tot din lecția americană de democrație face parte și „legenda” că una e campania electorală, altul va fi comportamentul prezențial postelectoral. Altfel spus, toate inepțiile, grosolăniile și amenințările lui Trump, din acest an, nu mai contează. Odată ales, omul de până acum, adept al conservatorismului tradițional, politicianul de conjunctură și businessman-ul prosper, aparent fără principii morale și minima diplomație, se va lăsa „modelat” de sistemul bicentenar constituțional. În SUA, democrația nu pierde niciodată. Ceva adevăr este aici. Problema este a liderilor național-conservatori din alte țări, care pot crede că Trump va fi omul lor. Probabil, unii ca Putin, Orban sau Erdogan au motivele lor să se bucure, în aceste zile.
Prin urmare, riscul cel mare al instalării lui Trump la Casa Albă este polarizarea lumii. Cine alta decât Rusia, cea care visează să-și recapete atotputernicia în Europa Centrală și de Est, ar putea fi cealaltă putere globală?
Primind lecția americană, desfășurată în atenția întregii lumii, cred că merită să ne gândim la alegerile parlamentare, ultimele înaintea centenarului Marii Uniri.
României nu i se pregătește nimic nou. Partidele continuă la nesfârșit disputele (sterile) pentru putere, iar anchetele justițiare scot în evidență că mai tot ce s-a petrecut în campaniile electorale trecute miroase a „penal”. Poporul a rămas doar cu jocurile de putere contra, pentru mobilizarea agresivă a maselor, având sprijinul interesat al unor mass-media. Democrația a ajuns un cuvânt invocat doar în discursuri și platforme ideologice…
Totuși să nu uităm că, din 100 de ani, România a trăit sub dictatură 50. De unde lecții de democrație (ca la americani), pe malurile Dâmboviței? Noi suntem gata polarizați din comunism, apoi odată cu despărțirea de comunism și după ce FSN a decis că fără victime nu-și putea legitima puterea. Să nu așteptăm ca 11 decembrie să ne aducă vreo surpriză. În opinia mea, cele mai mari șanse, la parlamentare, le are populismul demagogic, iar cei care au un ghimpe împotriva UE ne vor guverna. Pe de altă parte, nici poporul nu este convins că numai cu ajutorul Occidentului putem învăța și consolida democrația. În plus, marele vecin de la răsărit nu doarme. Pe asta vor miza și viitorii guvernanți.
Politic vorbind, victoria populistului Trump va putea încuraja populismul dâmbovițean și antioccidental.
În acest an, a apărut platforma ideologică „România 100”, prin care premierul în exercițiu, Dacian Cioloș, a prezentat niște direcții politice (ideale, pe care nimeni n-ar avea motive să le conteste), văzute din perspectiva tehnocratului care, în ultimul an, a condus Executivul de la București. Până acum, am indentificat trei reacții: 1. din partea PSD, care vede platforma Cioloș ca pe o copie a propriului program politic; 2. din partea PNL, care s-a grăbit să-și demonstreze lipsa de pregătire, preluând pe nerăsuflate ideile premierului independent (politic) și 3. declarația publică a liderului UDMR, Kelemen Hunor – în premieră, după știința mea – care consideră că momentul 1918 „a însemnat o înfrângere pentru noi”. Cele trei atitudini ne arată cât de departe ne aflăm de momentul când, prin democrație, ne vom pansa rănile istorice și vom reunifica țara. Nu ca în ‘918, printr-o mare adunare populară și niște hotărâri parlamentare.
În ce privește disputele româno-maghiare apărute după ce românii au beneficiat de recunoașterea (internațională, la inițiativa președintelui SUA) a dreptului majorității numerice din Ardeal – aflat, până atunci, în componența Imperiului Austro-Ungar – de-a se uni cu Regatul Român. Aș înțelege mai bine „durerea acelei înfrângeri”, cum mărturisește Hunor, dacă: 1. UDMR ar recunoaște marile greșeli ale regimului dualist, cu politicile antiromânești și 2. UDMR n-ar fi fost în aproape toate guvernările postcomuniste. De comunism nu mai vorbim, căci el a permis – din motive dictate de la Moscova – autonomia regiunii populate majoritar de maghiari. Să înțelegem că regionalizarea României, ca țară membră a UE, n-a fost posibilă tocmai datorită acestui vis al maghiarilor?
Întrebare: în viitorii doi ani până la centenar, cine ne va chema, precum Donald Trump, astăzi, pe americani, după confirmarea victoriei sale, la „pansarea rănilor și reunificarea țării”? Nu cred că avem politicieni născuți să recunoască adevăruri incomode. Mai ales care „ating ființa neamului”. Cum este acela că, în 1938, Iuliu Maniu și alți fruntași politici și oameni de cultură îi scriau Regelui Carol II, în Memorandumul românilor din Transilvania, despre însăși Constituția noii Românii, din 1923: „(…) a fost impusă Transilvaniei și Banatului, ca și întregii țări, în mod abuziv, fără consimțământul ei”. Mai mult, după 15 ani, noua Constituție, a dictaturii regale, a fost „proclamată cu nesocotirea tuturor formelor legale”. Se dovedea astfel, scriau memorandiștii, că principiile unirii exprimate la Alba Iulia „au fost călcate în picioare, față de o provincie care nu fusese, totuși, cucerită, ci se unise printr-un act de liber și entuziast consimțământ”. Eu, unul, nu văd cine din clasa noastră politică ar putea vorbi sine ira et studio despre aceste subiecte fierbinți de-un secol… Sper, doar, să mai avem ocazii să reflectăm asupra lor.
