Astăzi, dacă deschizi necenzurat radioul sau televizorul ori citeşti un ziar, riști să te afunzi în abisul stupidităţii şi răutăţii. Știrile au trecut sensibil de limita acceptabilă a senzaţionalului jurnalistic. Din vina cui? A editorilor sau producătorilor care, de dragul audienţei, și-au pierdut blazonul profesionismului? De ce răul domină audienţa, iar binele moare neștiut de nimeni? Pentru că nimic nu e nou sub soare.
Și totuși ar trebui găsită explicația fenomenului ce se repetă cotidian: informatorul public (jurnalistul) lansează asupra consumatorului de informaţii (cititorul, ascultătorul, telespectatorul) torente de știri „bombă”, „halucinante”, „senzaționale”. Nu e seară în care posturile comerciale TV să nu deschidă cutia Pandorei. Tot ce poate fi imaginat mai agresiv apare abuziv, în numele dreptului la informare al cetățeanului. Așa s-a generalizat pofta îndrăcită de violenţă şi morbid. Protecţia imaginii personale s-a pierdut. Prezumţia de nevinovăţie a murit. Înainte ca justiţia să se pronunţe, reporteri citesc decizii (aflate pe „surse”) ce pot schimba viețile unor oameni.
Un lucru e cert: violența mediatizată ucide liniştea omului și interesul său pentru informații. De la practicile indecente ale adepţilor unei mişcări ezoterice, la sinucideri şi omucideri; de la reglările de conturi mafiote şi bătăile de cartier, la odraslele VIP-urilor implicate în traficul şi consumul de droguri; de la prostituţie şi pedofilie, la „furtul secolului” şi judecătorul striper, toate belelele sociale au devenit subiecte de jurnale de ştiri mai ceva decât în scenariile de filme. Cu o insistenţă demonică, este creat tabloul unei societăţi în pragul alienării totale. Unde vom ajunge? Câţi dintre consumatorii de informaţii de astăzi vor ajunge agresorii, violatorii sau hoţii de mâine?
Sunt întrebări la care trebuie să aflăm răspunsuri, dacă ne mai dorim o convieţuire socială normală. „Lucrează pentru noi nu numai aceia care asasinează, incendiază şi trag împuşcături clasice: dascălul, care-şi bate joc împreună cu copiii de Dumnezeu, avocatul, care apără pe un ucigaş cult, pe motiv că este mai evoluat decât victima, şcolarii, care omoară pentru senzaţii tari, procurorii, care tremură în instanţă de teamă să nu pară prea puţin liberali, administratorii, funcţionarii, literaţii. O, avem mulţi, foarte mulţi…” Aşa a văzut Dostoievski demonizarea societăţii. După peste o sută de ani, nu avem motive să-l contrazicem pe marele scriitor rus. Mai mult, lista demonilor care « lucrează » zilnic în subconştientul nostru e mult mai lungă.
În 2004, Convenția Organizațiilor de Media a adoptat un Cod Deontologic pentru presa română. În realitate, nu s-a simțit în nici un fel existența lui. Și a altor asemenea coduri. Lumea presei a devenit tot mai violentă, după cum apele politicii s-au tulburat mai tare. Tandemul acesta al decăderii merită observat și analizat. Deloc întâmplător, în ultimii ani, politica și jurnalismul au decăzut împreună… Culmea e că se întâmplă și lucruri ce merită a fi făcute publice și demonstrează că mai sunt oameni normali în România. Cu asemenea informații, doar posturile publice mai salvează onoarea meseriei de jurnalist, la noi. Poate, cu perspectiva viitoarelor alegeri, ar fi momentul ca principiile deontologice să influențeze practica jurnalistică, în sprijinul votanților. Jurnalistul poate fi garant al democrației, al libertăţilor şi drepturilor civice, dar numai dacă respectă setul minim de principii profesionale: 1. să nu publice, dacă n-a înțeles subiectul; 2. să întrebe, dacă n-a înțeles subiectul; 3. să verifice mai multe surse și 4. să fie onest în relatările sale.
Cine a văzut, de curând, secvența din emisiunea TVR 1, în care Raed Arafat a plecat furios din studio, a putut înţelege de ce violenţa jurnalistului nu ajută telespectatorului. Cu atât mai puțin societății. Trist este că, de la inexistența presei libere, acum 27 de ani, s-a ajuns la violența mediatizată sub orice formă. Este ca și când ne-am fi omorât fructul cel mai scump al libertății câștigate atunci.