Nu știu cum să încep. Politic? Nu ține, pentru că avem în față parlamentarele. Și oricum după localele trecute, echipa de la primărie pare cea mai începătoare din câte au fost până acum. Sau, ca să fiu mai elegant, încă n-a ajuns la maturitate. Aș zice chiar că am votat degeaba, dacă m-aș lua după cum arată strada mea. (I-ați plânge de milă! Nu-i spui numele. N-aș vrea să credeți că bat șaua, să priceapă primăria. Sunt convins că nu doar strada mea e în mare suferință.)
Să spun povestea într-un registru civic? Nici așa n-o fac, pentru că Sibiul nu are o mișcare civică. Cu toată anvergura notorității naționale și internaționale pe care a câștigat-o, de când a fost capitală culturală europeană, nașterea spiritului civic local se lasă așteptată. Străzi mărginașe uitate de civilizație, șantiere după/peste șantiere, gunoaie întâlnite la tot pasul sau „Sub Arini”-ul, un imens cuib de ciori sunt tot atâtea subiecte de nemulțumiri civice, dar nu și pentru dezbateri publice.
Nu-mi rămâne decât varianta să vă spun povestea străzii mele din perspectiva cetățeanului român–băgat-în-seamă-de-politicieni-NUMAI-înainte-de-alegeri. Care cetățean se „apără” prin indiferentism civic. Motiv pentru care își cunoaște puțin aleșii, cu toate că aceștia sunt, din patru-n patru ani, cam aceeași. Și-atunci să ne mire că, după 27 de ani, clasa politică nu s-a primenit, motiv pentru care nici țara nu ține ritmul iureșului economiei globale?
Așadar, vă spun povestea străzii mele ca cetățean, locuitor al unui cartier nu departe de faimosul „burg istoric”, dar nici prea aproape, ca să nu preia agitația centrului. Pe vremuri demult apuse, strada mea era cunoscută prin sibienii bogați care locuiau aici. Urmele lăsate de ei sunt frumoasele vile „stil”, ce pot fi văzute și astăzi. Ele n-au ajuns ale urmașilor sibienilor bogați de altădată, nici ale urmașilor urmașilor, ci ale statului. În urmă cu 35-50 de ani, aceștia au preferat să-și părăsească, pe rând, heimatland-ul, plecând în occident. Problema e că, începând din anii fondării acestui cartier – de margine, cum era considerat – strada mea n-a fost modernizată, pas cu pas. Așa încât de pământ a fost și de pământ a rămas. Până când…
După mulți ani, multe și îndelungate insistențe din partea vechilor chiriași ai acestor vile, pe care democrația i-a transformat în proprietari contribuabili, s-a întâmplat ca strada mea să fie „prinsă”, în acest an, în planul primăriei de reabilitare a străzilor „de pământ”. Vă asigur că a fost o mare satisfacție pentru mulți din locuitorii de aici, care vedeau în această reabilitare semnul prezenței aleșilor lor, în administrația publică locală. Bucuria, însă, a durat suficient de puțin, ca să fie uitată repede. Motivul? Șantierul a fost abandonat, când le era lumea mai dragă. După un început impetuos, când credeam cu toții că termenul de finalizare (martie 2017) va fi devansat, și după ce o parte a străzii a ajuns asfaltată, întreaga armată de lucrători și utilajele lor au dispărut. Culmea, exact când vremea ținea cu toți… Cu noi și cu lucrătorii, vreau să spui.
În prezent, strada mea arată jalnic. Jumătate e ca și terminată. Cealaltă jumătate, lăsată de izbeliște. Parc-ar fi un poligon de tragere cu tancuri, în sezon ploios. Pământul, frământat de utilajele grele, poartă, în valuri, amprentele imenselor roți… Porțiunile adâncite se transformă, cu fiecare ploaie, în zone lacustre. Iar panoul de la intrare anunță sec o zi de martie 2017, data finalizării șantierului. Cu iarna ce stă să vină, va fi imposibil de îndeplinit promisiunea cuprinsă în autorizația primăriei Sibiu. Iată, ar spune înțeleptul, deșertăciunea deșertăciunilor…
Închei aici povestea străzii mele. Scurtă, dar în ton cu spiritul vremurilor și al realităților pe care le trăim, stimați concentățeni!