Păzește-ne, Doamne, de fanatici la putere, că de „păcătoși” ne putem feri singuri!

Politicianul Liviu Dragnea, s-a „spovedit” public, zilele trecute: „Sunt fanatic religios. Sunt tradiționalist, dacă pentru asta pot fi considerat fanatic religios, sunt. Sunt creștin ortodox și eu văd familia formată dintr-un bărbat și o femeie și, când vrea Dumnezeu, și cu copii. Este inadmisibil să îți bați joc de trei milioane de semnături, indiferent pe ce poziție în stat te afli”.

Este o declarație pe care aș numi-o exercițiu de demagogie parfumată religios. În opinia mea, cea mai periculoasă manifestare a demagogiei politice, și nu doar că suntem înaintea alegerilor parlamentare. Societatea românească a fost profund și tragic marcată de fanatismul legionar, prin amestecul religiei în politică. Și nu e cazul să argumentez aici.

D-l Dragnea a dat, chipurile, o replică la afirmația rezonabilă a președintelui Johannis, prin care acesta și-a manifestat opoziția față de fanatismul religios. Atât. Fără nicio altă mențiune, conotație sau trimitere. Iar contextul se cunoaște: i s-a cerut să-și exprime opinia cu privire la așa numita „familie tradițională”. Simțindu-se atacat în amorul propriu, d-l Dragnea s-a grăbit să-și tragă rating în mass-media, cu „fanatismul” său antiprezindențial.

Dar a mai reușit și să amintească de discursurile din „O scrisoare pierdută”. Mărturisirea sa apare în toată splendoarea farfuridiană, politicianist-incultă a iubitorului de țărișoară. Cum adică: și fanatic-tradiționalist, și creștin drept-credincios? Nimic nu se leagă în această alăturare de cuvinte zemuind de demagogie și contradicții semantice. Fanatismul e o formă extremistă de susținere a unei cauze, total intolerantă față de alte cauze. În timp ce susținerea tradițiilor poate fi cât se poate de sănătoasă. Iar dacă te mai ții și drept credincios creștin, chiar că nu știi despre ce vorbești. Fanatismul creștin nu poate fi admis decât ca metaforă a credinței profunde în învățătura lui Isus Christos…

După cum familia este unirea taincă între un bărbat și o femeie. Așa a fost consacrată în Biserică, de poporul creștin. Numai judecăți nesănătoase pot susține că familia poate presupune relații sexuale nefirești. Totuși, asemenea relații există de când lumea. Cu toate că, în ultimele două milenii, civilizația creștină le-a considerat păcătoase. Dar nici măcar apărătoarea Bisericii, temuta inchiziție, n-a reușit să le facă dispărute. Nici alți fanatici, indiferent că au fost naziști, legionari sau comuniști. După cum nu vor reuși nici legile și disputele politice, și manifestațiile de stradă.

Chiar și Constituția democratică ar rata o asemenea tentativă, motivând, aparent cu  apărarea familiei. N-ar fi decât o iluzie că legile pot realiza cea ce n-au fost în stare măsurile draconice ale totalitarismelor. În schimb, ideologiile antihomosexuale vor supraviețui, primind binecuvântarea statului. Dar problema de fond va rămâne și va putea atrage metode de „combatere” dintre cele mai fanatice.

Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, statul are datoria să găsească soluții legale privind oficializarea relațiilor sexuale nefirești. În niciun caz „interzicerea” lor, legală ori ascunsă de lipsa de reglementări privindu-le. Nu e filosofie, ci bun simț: acei oameni au dreptul să trăiască în societate, ca toți muritorii, și nu pot fi „judecați” din perspectiva principiilor pe care nu le recunosc. Biserica, din motive dogmatice, n-are decât să nu le acorde dreptul la taina creștină a căsătoriei. Punct!, vorba d-lui Johannis.

Suntem în situația separării statului de Biserică.

Așadar, politicieni ca d-l Dragnea mai bine s-ar gândi la soluțiile statului de drept, de reglementare legală a relațiilor homosexuale, în loc s-o ia pe panta fanatismului religios și să tragă societatea românească după ei. Iar noi, oamenii de rând, mai bine ne-am ruga lui Dumnezeu să ne apere de fanaticii religioși,  care pot ajunge în fruntea instituțiilor statului, pentru că de „păcătoși” ne putem feri și singuri!