Săptămâna trecută, ca niciodată, premiul Nobel pentru literatură, pe 2016, a fost conferit, de Academia Suedeză, unei mari personalități a culturii americane (și nu numai), cunoscut, mai ales ca interpret de muzică folk. Bob Dylan – unul din cei mai importanți reprezentanți ai generației tinere, din Occidentul anilor 60, ai secolului trecut, a cărui contribuție a fost decisivă în marile schimbări social-politice globale, începând din 1968 și până la căderea comunismului. Celebrități ajunse legende ale muzicii pop-rock, The Beatles, Leonard Cohen, Joan Baez sau Jim Morrison, împreună cu Bob Dylan, au trezit occidentul la o nouă realitate, eliberând-o, după 20 de ani, de obsesiile războiului mondial.
Erau anii când SUA doreau să ferească Vietnamul de înstăpânirea comunismului. În zadar însă au purtat un război devastator până în 1975. Totuși debutul și afirmarea lui Dylan au fost pecetluite de această mare tensiune mondială, generată de conflictul ideologic dintre cele două superputeri, SUA și URSS. În acei ani, din country-music s-a născut folk-ul lui Bob Dylan. Artistul își cânta propriile poezii, pe o muzică populară puternic marcată de personalitatea sa. Cu vocea lui nazală, muzicuța și chitara rece Dylan s-a impus, devenind pentru următoarele patru, cinci decenii un model suprem de cantautor. Imensul succes, la publicul tânăr, i l-au asigurat muzica și mesajele textelor sale. Fenomenul Dylan a ajuns subiect de studiu în universități americane.
Lumea anilor 60 era în plin „război rece” global, între SUA și URSS. Bob Dylan, cu mesaje umanist-pacifiste, a deschis noi direcții de gândire tinerilor generației sale și ale celor care au urmat. În lunga perioadă de încordare dintre cele două blocuri politice (capitalist și comunist), muzica născută în anii 60 a dus la mai bună înțelegere a pericolelor de la Est și de la Vest. Marii cântăreți de folk și pop-rock, de atunci, au inspirat tinerilor din întreaga lume dorința de libertate, curaj și atitudine critică. Nici tinerii români n-au fost străini de curentul emancipării societății globale. Numai că, spre deosebire de țările occidentale, muzica generației lui Bob Dylan venea spre noi pe „furiș”, pe unde scurte. Unul din canale a fost emisiunea radio „Metronom”, a lui Cornel Chiriac. Apărută la postul public, în țară, și continuată la „Europa Liberă”, a influențat puternic mentalitatea celor care au trăit intens momentul revoluției, în urmă cu 27 de ani.
De aceea, nu mică mi-a fost mirarea, când am citit primul mesaj al scriitorului Mircea Cărtărescu, apărut imediat după știrea cu „Nobel-ul pentru literatură, în 2016, merge la Bob Dylan”. Cărtărescu le plângea de milă „adevăraților scriitori”, care stau la coadă să primească marele premiu, pentru că, vezi doamne, Dylan a cântăreț. Nu mi-a venit să cred. Cum adică: marii scriitori fac literatură, de dragul unui premiu (cât ar fi el de Nobel!) sau pentru că asta le e vocația?… A fost nevoie de-o noapte de veghe, pentru a realiza penibilul în care singur intrase, ca să exclame: „E minunat că Bob Dylan a luat premiul Nobel”. Un scriitor de talia lui Cărtărescu nu putea să nu-și revină, mai ales că el a tradus un volum impresionant din opera poetică a cântărețului american. Neîmpăcat am rămas cu reacția marelui critic literar Nicolae Manolescu: „Bob Dylan e un textier de mâna a doua”. O fi fost Manolescu mai în vârstă decât tinerii anilor 60, care îl iubeau pe Dylan, dar nu se poate să nu fi auzit „Blowing in the wind”, celebra lui poezie, cântată, și la noi, de regretatul om de cultură, actor de teatru și pop-rocker pasionat, Florian Pittiș, pe vremea când vântul schimbării începuse să bată prin Europa de Est. Iată de ce cred că Nobel-ul 2016, pentru literatură, îl merită generația Bob Dylan, de artiști visători care i-au ajutat pe tinerii lumii să nu-și lase călcat în picioare instinctul libertății, de regimuri sau măsuri politice aberante.
P.S. Pentru tinerii de azi, ca să înțeleagă bine ce însemna muzica ușoară a anilor 60, în România, în comparație cu stilurile generației Bob Dylan. Șlagărele noastre, în ton cu gusturile dictate de cenzura comunistă, se numeau „Macarale”, „La cabana Trei Brazi”, „Broscuța Ouac” și mă opresc aici. Orice comentariu mi se pare inutil.