După aproape un secol de integritate teritorială, statul român pare mai eteric decât a fost în primele zile de după Marea Unire, de la 1918. Inconsistența structurilor ce-l alcătuiesc se simte pe oricare din palierele sale de putere. S-ar putea spune, deci, că revenirea la democrație, după deceniile dictaturii comuniste, n-a fost direcția cea bună de după 1989. Bineînțeles, nu democrația, ca sistem politic, poartă vina. Cu siguranță, lipsa de voință a clasei politice de-a ieși din făgașul comunist în care s-a născut și format poartă responsabilitatea majoră. E dureros să constați că, după peste un sfert de veac de libertate, clasa politică n-a reușit să se primenească uman și etic. O stare cu atât mai gravă, cu cât constatăm efectele ei dezastruoase asupra mentalului colectiv, tocmai de unde își trag seva democrația și situația social-economică. Inerția activismul politic a generat, în opinia mea, inconsistența oricărui demers public, în micile treburi comunale, dar și în cele ale piramidei politice. Aș zice că, începând din 1990, o interminabilă dispută, surdă și oarbă, făță de realizarea unor reforme profunde, între forțe care se „bat”, de ochii lumii, pentru România, a fost principala contribuție la această gravă inconsistență statală.
Dar care sunt forțele care se bat pentru România?
La început (1990) au fost confruntările aparent revoluționare între comuniștii, autodeclarați democrați, și anticomuniștii, cu sau fără ideologii bine definite și declarate. În această primă bătălie, spatele beligeranților a fost asigurat de forțele (diversioniste ale) fostei securități, cele care își disputaseră, în decembrie ˈ89, căderea regimului ceaușist și din a cărui cenușă s-a născut FSN-ul lui Ion Iliescu.
Pe fondul primelor măsuri de liberalizare a economiei, care au cauzat căderea primului guvern numit democratic, s-a dat a doua bătălie pentru România, între două aripi feseniste. Personalizările acestor facțiuni au fost Ion Iliescu, respectiv Petre Roman, fostul prim-ministru. Câțiva ani mai târziu, cele două facțiuni au devenit partide „noi”, în urma încrucișării cu partidele istorice PSDR, respectiv PNL.
A treia bătălie pentru România, în numele democrației, s-a dat între „stânga” și „dreapta” spectrului politic. Tot ce a purces din aripa fesenistă condusă de Iliescu, cosmetizată prin amestecul cu social-democrația tradițională, s-a dat de stânga. Și tot ce a purces din aripa fesenistă condusă de Roman, cosmetizată cu liberalismul cunoscut din interbelic, s-a dat de dreapta. Deși părea că democrația era salvată, împărțirea politică, după modelul clasic, n-a avut consistență doctrinară. Nu are nici astăzi, motiv pentru care se vorbește tot mai puțin de „stânga” și „dreapta”. Timpul a dovedit că, pentru politicienii cu trecut comunist, problema diferențelor doctrinare nu contează.
În acest climat politic confuz, Traian Băsescu a venit la cârma statului român din partea „dreptei”, promițând clarificări doctrinare însoțite de măsuri ferme de descurajare a corupției generalizate. În cei zece ani în care a fost alesul democrației, nici clarificări doctrinare n-am înregistrat, nici de corupție n-am scăpat. Totuși, Traian Băsescu a deschis cel de-al patrulea front în bătălia pentru România. Din păcate, ori n-a avut o strategie bine gândită, ori n-a urmărit decât să-și elimine adversarii din cursa politică, după ce mulți dintre ei îi fuseseră camarazi.
Așadar, cea de-a patra bătălie este, în fapt, o campanie justițiară anticorupție, dură ca o revoluție. O revoluție ce vânează cu ardoare marii corupți. Și, din grabă, se mai pune între paranteze prezumția de nevinovăție. În plus, anchetele se fac pe repede înainte, fără mari apăsări profesionale și mustrări de conștiință legate de corectitudinea lor și posibilele efecte negative asupra societății.
Dacă n-a fost posibilă înnoirea clasei politice, prin ea însăși, cu armele democrației, iată că a patra bătălie pentru România se poartă cu articole de cod penal. Asediul asupra corupției ține poporul cu sufletul la gură. Numai în timp ne vom conving dacă această bătălie va aduce dreptatea și adevărul în societatea românească, și dacă corupția va fi mai puțin prezentă în treburile societății noastre, decât înaintea începerii „revoluției justițiare”.
După cât de slab se pregătesc apropiatele alegeri parlamentare, întrebarea din titlu devine imperios necesară. Nu cred că România va mai rezista cu atâtea bătălii pe capul ei. La fel ca omul, societatea nu poate căuta întruna dreptatea și adevărul. Mai trebuie timp să se și hrănească cu fiecare, cum spune o vorbă înțeleaptă. Mi-e teamă că timpul acela nu va veni curând și nici măcar împlinirea centenarului statului român nu va reuși să ostoaie confruntările româno-române. După cum nici bătălia de o sută de ani pentru România nu-și va atinge finalul, în plină integrare europeană. Această bătălie se dă între demagogia politicienilor români și populismul politicienilor maghiari neîmpăcați cu efectele „Trianonului”, adică ale Tratatului din care s-a născut România Mare. O dovedesc frânele puse în guvernările postcomuniste de până acum, mai ales în marile reforme de care societatea noastră are nevoie ca de aer.