De-a lungul anilor, am reluat acest subiect ori de câte ori am simțit că ne paște pericolul încremenirii sociale în proiecte depășite de realități. O fac și acum, văzând cât de senini ne îndreptăm spre o nouă legislatură, cărând după noi tinichelele vechi ale politicii: impostura, arivismul și nesimțirea, pe de o parte, și indiferența populară, pe de altă parte. Și asta pentru că, după aproape 27 de ani de libertate, România se luptă pentru eliberarea de rămășițele comunisto-securistice ale vechiului regim. De la educație și sănătate, și administrația publică, la mica și marea economie, tot ce se întâmplă astăzi, în țară, dar mai ales la București, nu este străin de această bătălie nesângeroasă, purtată în/între palatele politicii și justiției, cu sprijinul necondiționat al mijloacelor de influențare propagandistică în mase.
În 2000, a fost lansată „Conspiraţia bunului simţ”. Ea reprezenta intrarea în politica noastră a unor tineri dornici de schimbări majore în societate. Înainte cu un deceniu, martie 1990, a fost lansată „Proclamaţia de la Timişoara”, de către un grup de revoluţionari, în frunte cu regretatul George Şerban. Aceste manifeste au avut acelaşi ideal: schimbarea la faţă a României postcomuniste.
Ideea e veche în cultura noastră, de altfel. Și mă gândesc, în special, la Emil Cioran, cu celebrul său eseu „Schimbarea la faţă a României”, din 1936. Un eseu şocant, şi astăzi, prin radicalismul critic al conţinutului său, dar care poate intra fără rezerve în seria manifestelor lansate de intelectuali de seamă, din dorinţa emancipării civice a românilor. Schimbarea României la faţă ar trebui să se petreacă, în primul rând, în cheie evanghelică, mai ales pentru că suntem, cum zice Cioran, un popor care nu a cunoscut „alt mijloc de respiraţie spirituală decât religia”. Fără ortodoxie, „din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa”. Dar, nefiind o soluţie dinamică de viaţă, prin ortodoxie „n-am intrat în lume”. Cu toate aceste, nu religia a fost motivul „defectelor de evoluţie ale României”. Chiar şi „teza lui Eminescu, după care de-am fi fost catolici eram astăzi pe o treaptă de civilizaţie mult mai înaltă, poate fi justă” însă „cu o rezervă: poate nu mai eram”. Concluzia autorului: „Dacă nu ne-am mişcat atâta timp, nu este de vină ortodoxia: suntem noi”.
Aceeaşi vină pe care o regăsim, la sfârşit de secol XX, după apariţia Proclamaţiei de la Timişoara. Dacă ar fi fost respectat punctul 8 al Proclamaţiei, România postcomunistă ar fi avut, poate, un parcurs mult mai accelerat şi eficient spre ceea ce, atunci, abia se întrezărea: apropierea de Occident, de valorile democraţiei şi societăţii deschise. „Propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească.” Argumentele unei asemenea propuneri revoluţionare îşi păstrează valabilitatea, şi astăzi. „A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta”. Bine ţintit, dar degeaba. Foştii înalţi slujitori ai PCR n-au avut bunul simţ să se retragă din viaţa publică. Iar noua putere, direct legată de vechea nomenclatură, n-a avut bunul simț de a recunoaşte necesitatea purificării noii elite politice. Cine a fost de vină că Proclamaţia nu s-a impus cu al său punct 8? Religia? Influenţa externă? Nu. De vină suntem noi, vorba lui Emil Cioran.
Peste zece ani „Conspiraţia bunului simţ” ne-a reamintit, din nou, tuturor că necesara purificare morală a elitei conducătoare este cheia reconstrucţiei sociale şi politice a României. Ceasul deşteptării societăţii româneşti însă tot nu sunase. În 2000, părea că problema avea dimensiunile unui dezastru de lungă durată şi trebuia intervenit, prin vot popular, în regim de urgenţă. Dar, încă o dată, s-a dovedit că celula românească n-a făcut faţă presiunilor unor schimbări profunde. Manifestul „Conspiraţiei” putea pregăti momentul unei reale deşteptări a românilor. Şi cât de necesară ar fi fost! O simţim astăzi când cinismul politicianist provoacă indiferenţa populară faţă de democraţie și orice schimbare majoră în societate. „Conspiraţia bunului simţ” instiga la o lucidă luptă cu mentalităţile învechite şi cu disputele politice sterile. „Conspiraţia bunului simţ” nu a propus o nouă doctrină, ci doar a adus în atenția publică platforma etică a modernizării societăţii românești.
„Schimbare la faţă a României”, Proclamaţia de la Timişoara şi „Conspiraţia bunului simţ” sunt cele mai importante manifeste, ale secolului XX românesc, în favoarea înnoirii spiritului naţional. Începând cu Emil Cioran, trecând apoi, peste 60 de ani, la revoluţionarii timişoreni şi, mai târziu, la tinerii sfârşitului de secol, cu toţii şi-au dorit reconstrucţia morală a României.
Fatalmente, rând pe rând, cele trei manifeste ale bunului simţ au intrat, de mult, în uitare. De la „Conspiraţia bunului simţ” au trecut 16 ani, timp în care n-am avut nicio tresărire majoră de conștiință civică. Poate doar cu excepția celei de după tragedia numită „Colectiv”, în realitate, mai emoțională decât civic-politică. Nici prezentul nu pare dispus la asemenea tresăriri. Degeaba cheamă paşoptiștii la deşteptare naţională ! Astăzi, atmosfera din multe şcoli provoacă neliniști alarmante privind viitorul societății. Astăzi, chiar și o simplă vizită într-un spital public te convinge cât de singuri sunt medicii, asistenţii şi bolnavii, în lupta cu maladiile secolului. Astăzi, televiziunile demonstrează mai degrabă sfidarea bunului simţ, decât ce înseamnă profesionalismul jurnalistic. Tabloul românesc, înaintea alegerilor din decembrie, este al unei societăți lipsite de coeziune civică și viziune politică. Ce poate fi mai rău?
