De când n-ați mai fost în București? Dacă ați fost de curând, pentru un anume motiv, poate v-ați grăbit. Cu siguranță n-ați avut timp să vedeți orașul cu ochi atenți. Mai ales dacă l-ați străbătut din goana mașinii. V-ați înscris într-una din imensele coloane-bară-la-bară. Timpul vi s-a comprimat la maximum, și n-ați mai observat „amănunte” precum figurile întunecate ale oamenilor, murdăria străzii, construcțiile moderne înghesuite printre cele vechi. Noul București (mai ales într-un sezon estival supraîncălzit) respiră greu, în disconfort termic, ca un bolnav de astm bronșic.
De curând am fost și eu, „la capitală”, dar după o lungă perioadă de timp de la vizita precedentă. În percepția mea de vizitator ocazional, cu destul timp liber la dispoziție, mi s-a părut că Bucureștii trăiesc la limita suportabilului, într-o dezordine desăvârșită. Mai cred că de când nu l-am mai văzut, dezordinea a evoluat aici proporțional cu obișnuința / indiferența oamenilor. Eu, unul, n-am mai simțit buna dispoziție pe care orașul mi-o inspira, altădată, în plimbările hai-hui pe străzi. Nu mai vorbesc de anii studenției mele îndepărtate. Față de acele vremuri, orașul a murit pentru totdeauna, chiar dacă nici la începutul anilor 70 nu mai putea fi comparat, să zicem, cu „micul Paris” interbelic. Vreau să spun că, din păcate, spiritul lui cosmopolit, bulevardier și vesel a fost înăbușit sub un clopot îmbâcsit. Cu toate noile și îndrăznețele construcții, cu toată agitația de pe străzi și numeroasele „shop & go” – uri, Bucureștii de azi mi s-au părut un gigantic bâlci al deșertăciunilor.
Locul unde am trăit cel mai intens acest sentiment a fost zona ce poartă amprenta megalomaniei, inconștientei și bramburitei așa zisei dezvoltări, sub regimul comunist. Construcțiile de pe B-dul Unirii (cui?) dominate de babilonica casă a lui Ceaușescu le-am văzut în imensa și sinistra lor monstruozitate. Blocuri cu arhitectură amintind de cea nazistă, inspirată de străfulgerările minții dictatorului, în nopți bântuite de coșmaruri, au înălțimi ce definesc ridicolul unui regim impostor, străjuind bulevardul construit pe mormântul unuia din fostele cartiere emblematice, la porțile orientului. Rămășițe ale acelui cartier le-am văzut pitite în spatele giganticelor blocuri. Cele mai bine conservate păstrează cu demnitate eleganța „micului Paris”. Printre ele, Schitul Maicilor, o bijuterie de lăcaș de cult, trăiește în penitență creștină.
Trecerea spre lumea veche, printre blocurile ceaușiste, mi-a revelat dimensiunea unei dezordini singulare, în România de azi. Dezordine din care, cu siguranță, se naște neputința Bucureștilor de-a face ceva bun pentru țară! Se vede cu ochiul liber cât de lipsit de vitalitate a ajuns. Pare că aici lumea s-a adaptat până la dispariția oricărei reacții față de dezordinea generală în care trăiește, de pe-o zi pe alta. Evident, cu costuri mari. Însuși palatul lui Ceaușescu, cu gardurile lui masive (deja murdare, crăpate și petecite stângaci cu ciment), va fi o povară tot mai grea pentru oamenii capitalei. În acest palat se vând și se cumpără din greu, la grămadă, iluzii și ambiții, speranțe și orgolii, dar și încrederea celor care așteaptă (aici și în toată țara) zile mai bune. Pentru mine, palatul lui Ceauşescu este simbolul naţional al deşertăciunii oricărui efort de emancipare. Ceva din adâncurile firii nu ne lasă să ieșim la lumină, aș zice…Ne va ajuta Catedrala Mântuirii Neamului, ce se ridică la concurență cu înălțimea palatului ceaușist?
Apropo de neam. Să nu vă supărați dacă ați ajuns să-l înjurați, după ce deschideți televizorul! Vinovat e spiritul vrăjmaș ce guvernează Bucureștii de azi, ca pe capitala dezordinii noastre sociale. Cu spiritul ăsta vrăjmaș mass-media bucureștene (cele mai urmărite de români) vânează scandalurile de toate genurile, numai pentru rating, iar ratingul este dorit tot mai mare, pentru că aduce bani în conturi bancare. Nu contează morala sau deontologia jurnalistică. Totul este gândit, caˈn bâlciul deșertăciunilor, pentru manipularea spectatorilor, mizând pe răbdarea tradițională și bunăvoința indiferentă a oamenilor. Vorba lui Arghezi: „am primit Bucureștii așa cum i-am găsit, gata făcuți”.
Aștept partidul care va promite, în campania pentru parlamentare, că va schimba harta ceaușistă a administrației publice. Evident, dacă va ajunge la putere. (Și dacă nu va reuși, să nu mai apară în altă campanie! I-o spun de-acum…) Bucureștii sunt prea obosiți să-și mai dea seama de urgența acestei necesități naționale. Ceva trebuie să se schimbe. De ce nu?, chiar și capitala. Undeva mai la centrul țării, într-un loc unde încă nu s-a pierdut calmul necesar luării marilor decizii.