Iată un subiect, pe care unii îl consideră un adevăr absolut, iar pentru alții poate fi o eternă lamentație. Poate cei mai mulți sunt cei care au atitudini echivoce, când vine vorba de interesul românilor față de soarta țării lor. În ce mă privește, sunt unul din cei care excelează în astfel de atitudini. Găsesc mereu motive să mă implic în tot felul de activități, din convingerea că am și eu rolul meu în ridicare nivelului de încredere în noi înșine, ori mi se face lehamite de toate, și-mi spun că nu mai e nimic de făcut. Oricum, răspunsurile mele nu sunt neapărat legate de-un orizont de timp și le-aș descrie ponderat optimiste.
Trebuie să mărturisesc, asemenea gânduri mă încearcă după fiecare călătorie într-o țară occidentală. În primul rând, cred eu, din cauza șocului regăsirii realităților de care, nu pentru mult timp, m-am îndepărtat. Sunt atât de diferite realitățile noastre, încât singurul lucru la care mă gândesc este ca, pe viitor, să stau locului, să nu mai plec nicăieri, dacă tot mă aleg numai cu dezamăgiri, după ce cunosc realitățile lor. Și, vă asigur, nu sunt atât de naiv să nu știu destule ce nu pot fi invidiate la ei.
Dar vă întreb: cum să nu fii atras de curățenia spațiilor publice și de atenția cu care sunt îngrijite acolo? Cum să nu-ți sară în ochi soluțiile lor simple de comunicare, prin care oamenii sunt mereu îndemnați (de edilii lor) să le respecte deciziile? Chiar și în marile aglomerații există majorități de bună calitate, cărora le și pasă de orașele/comunele în care trăiesc! Sau cum să nu te minunezi când totul etalează, la ei, pricepere gospodărească și obișnuința de-a avea proiecte gândite și răsgândite înaintea punerii lor în practică? Și iau drept comparație strada pe care locuiesc, răscolită, în acest an, de un șantier multi-level, știindu-se deja că va fi reluat pentru împământarea actualei păduri de cabluri aeriene. Sau groaza pe care mi-o inspiră „cășile” construite la întâmplare, pe terenurile aflate de-o parte și de alta a drumului spre Seviș-Cisnădie… Poate visa cineva acolo cartiere, „caˈn occident”, peste ani și ani? Eu, unul, vizez urât după fiecare trecere, în goana mașinii, prin dreptul lor…
V-am povestit toate acestea, inspirat de discuția întâmplătoare pe care am purtat-o, de curând, cu o doamnă, în tren, undeva în nordul Italiei. A fost profesoară în România, venea de la fiica ei, stabilită și ea în Italia, și se întorcea în orașul unde trăia și muncea. „Copiii noștri nu se mai întorc în România, pentru că nu mai sunt atrași de modul de viață de acolo. Li se pare că totul e pierdut, pentru un timp destul de îndelungat.” Înghit în sec, și-i lansez o provocare: „Sunt și la noi destule de făcut. E nevoie de tineri pentru asta… Iar, după alegerile de la sfârșitul anului, poate, se va mai schimba și la noi câte ceva. În fond, acesta e rostul unor alegeri, nu?” Răspunsul româncei noastre italiene mi-a tăiat tot elanul: „Cum, anul ăsta, vor fi alegeri în România?” Și m-am gândit la gurile rele care dau drept sigură cea mai scăzută prezență la vot, în țară și afară, între toate alegerile postcomuniste… În orice caz, „11 decembrie 2016” va fi un moment al adevărului: vom ști câți români își mai susțin democrația, altfel spus, mai sunt interesați de România, după 27 de ani de libertate.