Știu, este încă timpul vacanțelor. Merită să nu uităm însă că, peste numai două luni, ne vom alege un nou parlament. Vă propun un subiect din seria celor pe care, până acum, aleșii noștri s-au făcut că le uită. Și ca un făcut sunt chiar legile necesare despărțirii definitive de comunism. Una din ele: regionalizarea și o nouă împărțire administrativă a țării. Am mai scris pe tema asta. Și voi mai scrie. Poate, parlamentul ales în 2016 va fi în stare să pună oștea în fața carului integrării României în UE. Să sperăm că va mai fi timp și pentru asta.
Politicienilor noştri le este frică să vorbească, la tribuna parlamentară, despre regionalizarea ţării, ca soluţie modernă de înlocuire a judeţelor ceauşiste. Ideea regionalizării administrative a rămas un subiect tabu, în cel mai bun caz tratat cu o suspectă discreţie, în condiţiile în care România are opt aşa zise regiuni de dezvoltare economică. Existența lor simultan cu cele 42 de judeţe este o aberaţie, ce ascunde lipsa de voinţă politică în favoarea unei reforme radicale a administraţiei publice. Aşa ceva nu ne poate duce spre o reală integrare în Uniunea Europeană. „Regionalizarea economică” pare să fi fost doar o „formalitate”, de ochii UE, şi nu expresia convingerii și voinței politicienilor noștri privind integrarea ţării în structurile unionale.
Regionalizarea n-a fost subiect de campanie electorală şi nici n-a intrat prioritar pe agendele de lucru ale guvernelor. Bucureştiul s-a mulţumit cu înfiinţarea unor agenţii de dezvoltare regională, despre care populaţia a aflat mai multe abia de când cu distribuirea fondurilor europene. Despre campanii de informare (din partea instituţiilor statului) privind regionalizarea administrativă (cu respectarea criteriilor europene, mai ales cel al subsidiarității) nici nu merită să vorbim. Aşa ceva nu s-a întâmplat. Sau au fost doar niște tentative nereușite imediat după ce au apărut tradiționalele noastre suspiciuni legate de pericolul pierderii integrităţii ţărişoarei. Nicicum n-a fost chip să vorbim cu seriozitate despre regionalizare – deşi se știe că judeţele ceauşiste nu sunt compatibile cu politicile UE de acordare a fondurilor nerambursabile.
Teoria regionalizării rămâne, pentru noi, victima sigură a speculaţiilor politicianiste. Dezbaterea acestei soluţii de integrare europeană (pe „repede înainte”, vorba tinerilor de azi) a fost confiscată de greii iubirii de patrie. Încă din anii ’90, susţinătorii regionalizării au fost consideraţi creditori naivi sau interesaţi ai dezbinării poporului şi dezmembrării ţării. Nici măcar acum, când suntem parte a Uniunii Europene, şi se vede cu ochiul liber că judeţele sunt departe de ce ar însemna o împărțire administrativă europeană, regionalizarea şi autonomia locală nu fac obiectul unor analize publice serioase. Iar actualele regiuni de dezvoltare continuă să existe, fără a fi și unități administrative. Or, banii se strâng și/sau se cheltuie pe terenul actualelor unități administrative… Amestecul judeţelor şi regiunilor economice nu a dat impulsul dezvoltării locale de care am avea nevoie.
Regionalizarea nu va fi subiect de dezbatere onestă, cât timp fărâmiţarea administraţiei publice pe judeţe satisface doar „pohta” politicienilor de a menţine puterea decizională la centru şi cea a influenţelor ei oculte în plan local. Administrarea banului public şi modernizarea structurilor statului s-au blocat datorită înghețării lui voite – în centralismul moștenit de la Ceaușescu (!). De peste un sfert de veac, indiferent ce partid a câștigat alegerile, urmașii dictatorului au rămas la putere…
Aflu din presă că săptămâna asta se desfășoară, la New York, al XVII-lea Congres de dacologie, domeniul predilect al unor fanatici visători în trecut. Ei susțin că dacii au fost strămoșii actualelor popoare europene. „Sub Burebista [populațiile antice] au fost unificate şi a ieşit cel mai mare imperiu al [tuturor] timpurilor”, susțin vajnicii apărători ai sămânței dacice sădite în Europa înaintea erei noastre. Evenimentul de la New York și patosul dacologilor mi-au inspirat concluzia acestui comentariu. Lipsa de interes a clasei noastre politice față de reforma radicală a administrației publice, mă face să cred că mai degrabă vom afla de spectaculoasa regionalizare a Marii Dacii, din care s-a inspirat Uniunea Europeană, și nu de soluția regionalizării României de astăzi.