Și a fost ziua doliului național, în memoria Reginei Ana a României, ziua înhumării sale în necropola regală de la Curtea de Argeș. Regina n-a domnit niciodată, a fost doar soția Regelui Mihai, fostul suveran al României. Regina nici măcar n-a vorbit românește. Și totuși trecerea la cele veșnice a apropiat-o de români, mai mult decât visau cei mai înfierbântați monarhiști, în anii 90. Atunci când regimul fesenist se lupta – cu argumente comuniste – să nu primească familia regală în țară.
Paradoxal, însă, prin moartea ei regina neîncoronată a învins ultimele fărâme de ostilitate din partea statului român, obligându-l să intre în normalitate, să recunoască dreptul poporului de a-și cinsti istoria națională. Dar mai ales Regina Ana, fără să fi vorbit românește în viața ei, i-a învins, după moarte, pe cei care au crezut că monarhia a murit, pentru români.
Personal, asta am simțit sâmbătă, 13 august, seara, în Piața Mare a Sibiului, când am auzit pentru prima oară, în public, Imnul Regal al României. Și nu doar pentru mine a fost o premieră istorică, după aproape 70 de ani de la detronarea Regelui Mihai. Dovadă că monarhia trăiește în sufletele românilor.
A vorbi cu sinceritate despre monarhia la români presupune, în primul rând, recunoașterea faptului că a apărut şi dispărut fără aportul semnificativ al poporului. A apărut după înlăturarea principelui A.I.Cuza – singurul conducător ales de popor, atunci când democraţia nu însemna nimic pentru existenţa lui. Iar, din dorinţa europenizării societăţii româneşti, nişte politicieni patrioți au adus pe tronul Principatelor Unite un principe străin, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. Ei bine, străinul ăsta, cu încăpăţânarea lui germanică, după ce a devenit Rege, a făcut de bine și-a impus trecerea românilor de la feudalismul întârziat, la capitalismul de dezvoltare. El a reuşit să modernizeze o societate aflată la porţile orientului. Urmaşul său, Ferdinand, şi-a legat numele de întemeierea României Mari, de votul general și împroprietărirea ţăranilor şi de una din cele mai moderne constituții. În perioada interbelică, de criză politică profundă europeană, Carol II, regele inteligent, dar aventurier, a dat un impuls major culturii naționale. După el, pe tronul României a urcat fiul său, Mihai, având neșansa de-a fi suveran la o vârstă foarte tânără şi în plin război mondial. După marele măcel, a abdicat sub presiunea externă, a Moscovei, şi cea internă, a cozilor de topor sovietice. În următorii 42 de ani, le-a vorbit românilor doar prin intermediul posturilor occidentale de radio.
Aşadar, după doliul național, în memoria reginei neîncoronate a românilor, și după ce am ascultat Imnul Regal, în centrul Sibiului, cred mai mult decât până acum că monarhia n-a murit. Și iată de ce: 1. istoria ne învață că poporul român a avut încredere în elitele sale politice de la 1866 şi 1918, care, la rândul lor, au fost animate de idealuri împărtășite de poporul român; 2. societatea românească are nevoie de un suveran constituțional și capabil s-o protejeze de gâlceava politicienilor; 3. Regele Mihai I a avut un comportament demn, pe linia lui Carol I, întemeietorul dinastiei românești; 4. tradițional, monarhia, ca sistem politic, este de drept divin – deci, puternic legată de viața spirituală a românilor; 5. monarhia constituţională are mari șanse (poate cele mai mari) să oprească lunga rătăcire postcomunistă a României, situându-se deasupra bătăliilor politice; 6. românii au fost legați direct de monarhie în exercitarea democraţiei; 7. poporul român nu s-a simțit niciodată, în perioada dictaturii comuniste, responsabil pentru înlăturarea monarhiei de la conducerea societății. Rămâne de văzut dacă românii vor fi în stare să-și recâștige, prin voința lor, acest bun național.