Istoria s-a întâlnit, nu de puține ori, cu viața spirituală a omului. Importante evenimente istorice au căpătat simboluri spirituale, după cum credințele omului au avut temeiuri reale. O asemenea întâlnire este Schimbarea la Față a Domnului, rămasă în conștiința colectivă drept una din cele mai mari sărbători creștine, dar care e legată, prin data cinstirii ei, de unul din momentele de răscruce din istorie: bătălia împotriva otomanilor, din 1456. La trei ani, după cucerirea Constantinopolului, mare trebuie să fi fost bucuria Papei Calist al III-lea, când a auzit că armata creștină a învins-o pe cea a Imperiului Otoman, după asediul îndelungat asupra Belgradului! Atât de mare, încât a ridicat Schimbarea la Față la rangul de mare sărbătoare, în ziua de 6 august, când vestea a ajuns la Roma. Astfel a intrat în calendarul creștin victoria spirituală a lui Isus contra inerțiilor religioase ale apostolilor săi, odată cu prima mare victorie militară a lumii creștine împotriva celei musulmane, cea care provocase, cu trei ani în urmă, căderea Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin).
Se împlinesc, astăzi, 560 de ani de la acel eveniment istoric. Europa se află într-un alt moment istoric, în care se conturează o nouă criză în relațiile cu lumea musulmană, în primul rând cu fostul ei lider de până la sfârșitul primului război mondial. Este vorba de Turcia, al cărei președinte, Egiyp Erdogan, pare că a semnat pactul cu mișcarea islamistă, mai exact cu radicalismul musulman. Astăzi, republica Turcia începe să joace partitura înaintașului său imperial. Un joc periculos, prin amploarea pe care o poate lua. Mai ales din cauza refugiaților asiatici, din teatrele de război afgano-irakiano-siriene, pe care Turcia încă îi mai găzduiește, dar cu care ar putea asedia Europa, ca în vremurile sultanilor. Asta va costa ruperea relațiilor Turciei cu UE și NATO, dar și apropierea de Rusia lui Vladimir Putin, cel mai puternic șef de stat – adversar al celor două organisme politico-militare euro-atlantice. Am putea spune că, după o jumătate de mileniu, roata istoriei s-a învârtit, readucând la porțile de est al Europei pericolul expansionismului islamist.
Deocamdată, mi se pare mai important de văzut că, la fel cu cele întâmplate acum peste cinci sute de ani în urmă, slăbiciunile creștinătății europene înlesnesc ridicarea gradului de pericol asiatic. Oare de ce? E o întrebare grea, la care numai oameni cu multă carte ar putea da răspunsuri apropiate de adevărurile ascunse în cancelariile liderilor acestei lumi. La nivelul percepției comune, se poate vorbi de efectul firesc al lipsei de solidarizare între popoarele europene, în numele acelorași principii sociale și valori spirituale. Dar nici nu găsim ușor explicații ale acestei desolidarizări, mai ales că suntem cu toții, în Europa, popoare animate de aceleași crezuri creștine. Biserica, însă, nu mai are un cuvânt greu de spus în politică, deci, din perspectivă religioasă nimic nu mai seamănă cu ce-a fost la 1456. Numai slăbiciunile liderilor europeni pot aduce cu cele de atunci. Așa încât cu adevărat e de crezut că Papa Calist al III-lea a pus victoria, în bătălia de la Belgrad, sub semnul unei intervenții divine: Schimbarea la Față. El știa că greul bătăliei a fost dus aproape de unul singur, din partea creștinătății, de regentul Ungariei, Iancu de Hunedoara…
DAR CINE MAI CREDE ASTĂZI, ÎN SCHIMBAREA LA FAȚĂ? Numai oamenii care trăiesc într-o permanentă tensiune interioară. Ei sunt și cei care fac istorie. Ceilalți eșuează în alienări și insatisfacții profunde. Credința naște, în sufletul omului, virtutea, iar virtutea, cunoașterea lui Dumnezeu. Din această tensiune interioară apare impulsul care te împinge permanent spre viitor, așa cum ne învață creștinismul. Creștinismul este speranță, orientare, angajare într-un exod, schimbare a prezentului, cu Cristos cel transfigurat pe muntele Tabor, crucificat pe muntele Golgotei și înviat a treia zi. Cine îl alege pe El nu alege moartea, sfârșitul speranței, ci învierea – condiția umană definitivă: unitatea în continua creștere în Dumnezeu.
