De când cu turbulențele din Turcia, m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat, în România, dacă n-ar fi fost și o lovitură de stat reușită, în decembrie 1989. Bineînțeles, ar fi fost un puci eșuat și o groază de arestări, începând cu militari și oameni de cultură oponenți ai regimului, terminând cu proletarii care s-au grăbit să iasă pe străzi. Revolta populară, atât cât ar fi ajuns de mare, ar fi fost înăbușită, ca răscoala de la 1907. Așa cum știm, dictatura a căzut prin lovitură de stat (nedovedită, dar simțită de toată lumea), îmbrăcată tricolor într-o revoltă populară.
Turcia acestor zilele m-a dus cu gândul și la vara lui ’90, când regimul de la București, proaspăt uns democratic, s-a apărat (conform declarațiilor sale) de forțele „legionare” puse pe destabilizarea „ordinii de drept”, printr-o sângeroasă „lovitură de stat”. A fost aleasă varianta de apărare cu ajutorul poporului – mai precis cu o parte a lui, oamenii minelor din Valea Jiului. Zilele trecute, cu ajutorul turcilor, am revăzut, cu ochii minții, nu doar „filmul” din ’89, dar și pe cel ’90, de la noi. Mai ales că, în cele întâmplate la Ankara și Istanbul, chemarea și reacțiile violente ale poporului, în apărarea regimului aflat la putere, păreau copiate după „soluția Iliescu”. Și ca în România FSN-istă, și în cazul Turciei conduse de Partidul Justiției și Dezvoltării, al actualului președinte, există mari șanse ca totul să se schimbe, pentru ca totul să rămână așa cum a fost, înainte de puciurile ratate.
Nu doresc să concurez mulțimea impresionantă de comentarii apărute, în mass-media românești, despre dramaticele evenimente din marile orașe ale fostului imperiu otoman. Cert este că democrația fondată de Kemal Atatürk rămâne în picioare, chiar dacă puține vor mai fi la fel, după reglările de conturi ale urmașului său, Recep Erdogan, cu adversarii pe care îi are printre militari, ziariști, oameni de cultură și justițiari. Culmea este că marele Atatürk, fost militar de carieră, a început bătălia pentru democrație „reprimând” o manifestație populară, ce s-a dovedit, ulterior, o cacealma. Nici despre tentativa de înlăturare a lui Erdogan nu vom ști curând ce s-a petrecut cu adevărat, în 15, 16 iulie 2016. La fel cum noi nu știm adevărurile din decembrie ’89 și iunie ’90, nici după peste un sfert de veac…
Cam așa se scrie istoria în perioada ei modernă: cu lovituri de stat, ori cacealmale bine regizate. Uneori se ajunge la războaie civile, alteori se amestecă cineva, pentru „restabilirea ordinii”. Grav este că democrația poate fi folosită, în momentele de început, pentru ca, până la urmă, să fie aruncată la coșul istoriei. Și, dacă ne gândim mai ales la spațiul geografic în care trăim, ne putem aștepta la lovituri de stat, dacă nu chiar la revoluții – în plină democrație. În Orient, e posibil orice… Cam cum se-ntâmplă, acum, în țara lui Erdogan, de unde, se spune, i-ar fi venit ideea puciului eșuat, din vara lui 2012, năzdrăvanului nostru ex-premier, VV Ponta.